„Vasile Baciu prânzea. Avu o tresărire, văzând-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte odată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:
– Bine… Stai aici că ai unde… Vezi că eu mă duc până în Zăhată, că am niște oameni la sapă… Să ici seama pe acasă…
Vorbea atât de liniștit că femeia se zăpăci, crezând că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze până nu-l văzu plecând aevea cu carul…
Baciu știa că Ion are s-o izgonească dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i maritală în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decât să se plece el în fața tâlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vie bărbatul și s-o ia, mulțumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro. Acu e vorba de răbdare. Care o răbda mai lung, rămâne deasupra. Iar dânsul poate aștepta oricât, că nu-l doare…
Ana era umilită și tăcută ca un câine. Nu crâcnea înaintea bătrânului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfârșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atât mai mult că suferise greu pentru dânsul.
Ion, chiar în ziua când o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofsoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat și, aflând că Ion nu-i alegător, vru să-l amâne pentru altă dată. Ion însă, încăpățânat, nu s-a lăsat până nu i-a povestit cu de amănuntul toată buba. Mirosind ceva mai de preț, Grofsoru întrebă mai întâi:
– Martori ai?
– Am, domnule avocat, cum să n-am… Am pe…- se grăbi țăranul, înșirându-i pe toți cei ce au fost la tocmeală și care auziseră făgăduielile socrului său.
Avocatul se însărcina să-i scoată toate pământurile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofsoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana, ca să nu poată spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încât să nu se bage de seamă că are nevoie de ea…
Ion își făcu cruce de mulțumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să câștige. Ana are să se întoarcă ea singură… Numai când trecură două săptămâni începu să intre la griji să nu cumva să se primejduiască procesul din pricina femeii care nu vine acasă…
Când află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. îi era frică de judecăți deoarece nu mai avusese nici o dată și văzuse la alții că procesele înghit zadarnic moșiile oamenilor. începură îndoielile. Să nu se întâmple ceva și să piardă tot. Avocații câte șuruburi nu învârtesc. Te bagă în temniță cu dreptatea în mână. La urma urmelor poate că tot mai bine ar fi să-i arunce câinelui jumătate locurile și căsuța cea veche, să scape de o grije… Se uita mai chiorâș la Ana și ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o gonească înapoi, la tâlharul pe care și l-a ales ea și de care acuma nu mai știe cum să se scuture…
în Dumineca a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După amiază cârciuma era plină, ca de-obicei. Avrum, negru de supărare din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuși rachiul mai prompt chiar decât alte dați. Vasile n-apucă să se afume bine și se pomeni cu Toma Bulbuc lângă dânsul, foarte vesel și mulțumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George pe care avea de gând să-l însoare la iarnă. Din vorbă în vorbă Baciu se plânse cât de rău a nemerit-o cu măritișul fetei, cum stă acuma acasă la dânsul parcă nici n-ar avea bărbat… Toma clătină din cap și apoi întrebă binevoitor:
– De ce nu vă împăcați voi, Vasile?… Oamenii trebuie să se învoiască…
– Da cu cine să te împaci, omule? făcu Baciu, trântind paharul pe masă și povestind iarăși ce-a pățit cu ginerele și cum vrea să-l lase pe drumuri, cerșetor.
Atunci intră și Ion în cârciumă. Venea înadins, știind că e și socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-și ia acasă nevasta. Se așeză însă la altă masă, strigând cu un oftat:
– Jupâne!… Măi jupâne!… Dă-mi și mie oleacă de stropșeală!… Până să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede:
– Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănâncă nimeni… Ion trecu greoi Ia masa lor, rostind ca din gura altuia:
– Noroc bun, socrule…
– Ce socrule, mă! sări Vasile, jumătate glumeț, jumătate furios. Eu să-ți zic ție «socrule», că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decât la tine!
– Vina mea-i? făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.
– Eu aș zice să vă împăcați ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceți de râsul lumii! vorbi acum Toma, trăgând cu ochiul întâi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău așa!… Ia șezi, Ioane, șezi colea!…
Ion se așeză, așternând pe o bancă o batistă roșie cu flori verzi, ca să nu-și murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altădată s-ar fi aprins, s-ar fi înjurat, ar fi răgușit țipând; acuma amândoi erau liniștiți, chibzuiți și reci ca doi negustori pățiți și înșelați. Vasile sfârși îmbiindu-i jumătate locurile și casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricând pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-au înțeles când a luat fata; totuși Ana poate să vie acasă oricând, căci el cu ea n-are nimic… Toma îi îndemnă să mai lase fiecare câte ceva și-i sili să dea mâna.
– Bine, așa să fie cum ziceți – mormăi Ion cu ochii aprinși. Dar procesu-i proces… Acu, deocamdată fie după voia d-voastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă d-ta îmi dai de bună voie cât zici, ne-om judeca pe mai puțin!
Vasile Baciu nu vru să audă de proces și se supără. Toma însă îl făcu să dea mâna a doua oară, zicând blajin:
– Lasă, lasă cum zice el, că-i mai tânăr și mai fără minte! Lasă… Până la judecată mai trece vreme și cine știe ce-o mai aduce Dumnezeu!…
Băură aldămașul împreună până pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mână. Era beat, dar nu-și arăta totuși mulțumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart ghiața.
A doua zi dimineața Vasile Baciu veni, după cum se înțeleseseră, și se duseră în Jidovița, la notar, să le facă hârtiile de intabulare.
– Da să scrii acolo, domnule notar, că procesul merge înainte! zise Ion ca o amenințare.
Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare:
– îmi trebuie tot pământul, socrule, știi bine… Tot pământul!…
După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniști. învățătorul se mai lăuda din când în când cu lovitura lui de la alegerea de deputat, dar d-na Herdelea și Ghighi se gândeau tot mai mult la Laura. Ca să se mângâie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită pe care i-o dăruise odinioară, de mult, unchiul ei Simion Munteanu… într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scârțâi prelung, în cerdac se auziră pași grei și apoi un ciocănit în ușă.
-Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și bătând din palme, în vreme ce Herdelea zise gros: Intră!
Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi câteva ziare ale lui Belciug. învățătorul citi toate adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.”
Cartea Ion poate fi achiziționată de la: