„S-a apropiat de fereastră, ca și cum nu mi-ar fi auzit întrebarea. Întors cu spatele, arăta mult mai în vârstă. Părul tuns scurt era cărunt, ceafa – bronzată, ridurile – brăzdate adânc. Îndărătul ferestrei străluceau valurile mari ce se ridicau și coborau alene. Oceanul parcă prindea crustă. Privind într-acolo aveai impresia că stația s-ar deplasa foarte lin într-o parte, lunecând pe un postament nevăzut. Apoi revenea la starea de echilibru și, printr-o aplecare la fel de leneșă, se culca pe cealaltă parte. Dar toate acestea erau mai curând o iluzie. Spuma de culoarea sângelui se aduna în văile dintre valuri. Timp de o clipă am simțit un gol la stomac. Ordinea desăvârșită de pe bordul lui „Prometeu” mi se părea un bun pierdut pentru totdeauna.”
Solaris – Stanislaw Lem