Prețuiesc această bucată de hârtie din multe motive, dar în special pentru interesul pasional de-un moment sau două manifestat de tata – și totuși, sensul cuvintelor lui îmi era refuzat, așa cum chiar el îmi refuza apropierea paternă. Tot ce iubea el era tot ceea ce eu uram.
Am fost rănit la începutul lui 1945 și, când s-a încheiat războiul, am izbutit să rămân în Franța, ducându-mă în sud spre a-mi trăi convalescența într-un sat de pe dealurile de dincolo de Marsilia, unde am stat cu un vechi prieten al tatei. Era un loc unde domneau căldura și uscăciunea, nemișcarea și lentoarea; îmi petreceam timpul stând în piața satului și m-am adaptat repede acelei comunități restrânse.
Pe parcursul acelui lung an 1946, soseau lună de lună scrisori din partea fratelui meu, Christian, care se întorsese la Cabana de Stejar după război. Erau misive informative, ample, dar se simțea în ele o notă tot mai pronunțată de tensiune, și era clar că relația lui cu tatăl nostru se deteriora rapid. De la bătrânul însuși nu am primit nici măcar o vorbă; de altfel, nici nu mă așteptam la asta. Mă resemnasem demult cu faptul că, în cel mai bun caz, mă privea cu totală indiferență. Toți membrii familiei reprezentaseră un amestec nedorit în munca lui, iar vinovăția sa față de faptul că ne neglijase și, în special, pentru că o împinsese pe mama să-și pună capăt zilelor se transformase cu rapiditate, în primii ani ai războiului, într-o nebunie isterică ce putea fi realmente înfricoșătoare. Ceea ce nu însemna că țipa întruna; dimpotrivă, cea mai mare parte a vieții și-o trăia într-o contemplare tăcută, ca o transă, a pădurii de stejari care ne împrejmuia casa. Enervante la început, din pricina distanței pe care o punea între el și familie, acele lungi perioade de tăcere au devenit o binecuvântare, îmbrățișate fără rețineri.
A murit în noiembrie 1946, de o boală care îl chinuia de ani de zile. Când am aflat vestea, m-am simțit rupt între reticența de-a mă întoarce la Cabana de Stejar, la marginea moșiei Ryhope din Herefordshire, și convingerea că fratele meu Christian suferea. Era singur acum, în casa în care ne trăiserăm copilăria împreună. Mi-l imaginam hoinărind prin camerele goale, șezând poate în biroul jilav și insalubru al tatei și amintindu-și orele de negare, izul de lemn și compost pe care îl trăgea bătrânul după el pe ușile cu panouri de sticlă, după expedițiile în adâncul pădurii întinse pe câte o săptămână. Pădurea se extinsese în odaia aceea ca și când tata n-ar fi suportat să stea departe de tufărișurile umede și de poienile răcoroase înconjurate de stejari nici măcar atunci când ne oferea dramul de atenție. Făcea asta în singurul fel pe care îl știa: spunându-ne tuturor – dar mai ales spunându-i fratelui meu – povești despre pădurea străbună din spatele casei, despre ținutul primordial stăpânit de stejari, frasini, fagi și alte soiuri de copaci, în mijlocul căruia, în beznă (a spus el odată), încă mai puteau fi auziți, și mirosiți, și găsiți după urme mistreți sălbatici.
Mă îndoiesc că a văzut vreodată o atare creatură, dar în seara aceea, pe când stăteam în camera mea cu vedere spre sătucul de pe dealuri (scrisoarea lui Christian era un ghemotoc pe care încă îl mai strângeam în mână), mi-am amintit clar cum ascultasem grohăitul înfundat al unui animal de pădure și auzisem tropotul greoi și tacticos al unei vietăți masive mișcându-se înăuntru, spre cărarea șerpuitoare căreia îi spuneam Drumul Adânc, o rută care ducea în spirală chiar spre inima pădurii.
Știam că va trebui să mă reîntorc acasă și totuși mi-am întârziat plecarea cu aproape încă un an. În acest răstimp, șirul scrisorilor lui Christian s-a întrerupt brusc. În ultima lui misivă, datată 10 aprilie, scria despre Guiwenneth, despre neobișnuita lui căsnicie și spunea voalat că voi fi surprins de adorabila fată pentru care el își pierduse „inima, mintea, sufletul, rațiunea, putința de-a găti și cam toate celelalte, Steve”. I-am transmis felicitări, desigur, dar altă comunicare între noi n-a mai avut loc câteva luni bune.
În cele din urmă, am scris ca să-i spun că vin acasă, că voi sta la Cabana de Stejar preț de câteva săptămâni și că apoi îmi voi găsi locuință într-un sat vecin. Mi-am luat rămas-bun de la Franța și de la comunitatea care devenise o parte așa însemnată din viața mea. Am călătorit spre Anglia cu autobuzul și trenul, cu feribotul și apoi din nou cu trenul. Pe 20 august am ajuns cu șareta trasă de cai la șina de cale ferată în paragină care mărginea uriașa moșie. Cabana de Stejar era situată de cealaltă parte a terenului, la distanță de șase kilometri și jumătate pe drumul de centură, dar se putea ajunge la ea străbătând direct câmpiile și zona împădurită a moșiei. Am decis să adopt o rută intermediară și astfel, trăgând după mine cum puteam mai bine valiza burdușită, am pornit de-a lungul taluzului acoperit de iarbă al șinelor, aruncând din când în când un ochi peste zidul înalt de cărămidă roșie care desemna granița moșiei, încercând să văd prin semiîntunericul codrului de pini.
În scurt timp, copacii și zidul s-au terminat și terenul s-a deschis în câmpii înguste mărginite de copaci, la care puteam ajunge sărind un pârleaz de lemn șubred, aproape complet acoperit de mărăcini și tufișuri de mure în rod. Am părăsit astfel domeniul public și am pătruns către sud pe cărarea care șerpuia, ocolind codrul și firul de apă numit „pârâul șovăielnic”, ajungând la casa cotropită de iederă – căminul meu.
Cartea Mitago poate fi achiziționată de la: