„În ciuda structurii tot mai extinse și mai adânc înrădăcinate, KGB-ul se lovea de o piedică foarte importantă: Partidul Comunist, care era cu ochii pe el. Fiecare serviciu, departament și birou din KGB acea o celulă de partid, un vizor prin care statul îi putea urmări agenții. Principiile directoare ale KGB, aprobate în 1959, stabileau următoarele: „Organizațiile de partid… asigură formarea unei atitudini critice și autocritice reale. Organizațiile de partid și fiecare comunist au dreptul… să raporteze organelor de partid respective neajunsurile din munca organelor securității statului.” Biroul Politic, profund traumatizat de epurările din epoca Stalin, era hotărât să țină sub control poliția secretă.
Implantat cum era în societatea sovietică, KGB-ul suferea de aceleași deficiențe care defineau birocrația sovietică. Ofițerii de informații trimiși în străinătate în misiuni de spionaj alcătuiau rapoarte în baza articolelor din ziarele occidentale și le prezentau ca informații furnizate de „surse”. Iar acei agenți trimiși în străinătate să spioneze nu erau neapărat cei mai buni sau cei mai străluciți. KGB-ul funcționa pe baza unui nepotism abia voalat. Cei care aveau pilele cele mai bune erau avansați. Înțelegând avantajele instalării în Occident, fiii elitei sovietice au luat locul agenților de meserie. Agenții KGB din armata sovietică, puși să descopere corupția din rândurile ofițerilor superiori, erau adeseori ei înșiși corupți.
Organizația KGB era plină de rivalități interne. Cei de la Directoratul de informații externe, sau Directoratul principal I, o filială puternică a agenției, îi priveau cu dispreț pe ofițerii de contrainformații. Se considerau mai luminați fiindcă aveau contact cu exteriorul și considerau că agenții de contrainformații erau înguști la minte și interesați mai mult de persoana lor. KGB nu era un monolit, ci profund divizat de fracțiuni interne, indivii și conflicte.
Rivalitățile intestine din KGB erau bine ascunse în această atmosferă extrem de discretă. În timpul regimului Breșnev, când eșecurile sistemului sovietic au devenit evidente, șeful KGB, Iuri Andropov, a lansat în mod deliberat mitul conform căruia KGB era singura instituție necoruptă în stare să salveze statul. Andropov, cel mai longeviv șef al KGB, era cunoscut pentru reprimarea brutală atât a revoltei ungare din 1856, cât și a Primăverii de la Praga din 1968. În noiembrie 1982, când a preluat conducerea Uniunii Sovietice, a alimentat cu grijă ideea că KGB era alcătuit din oameni inteligenți și nu era o poliție secretă brutală. A fost foarte interesat să lărgească funcțiile KGB în economie – domeniu care, în mod obișnuit, nu prea era vizat de serviciile secrete – în planul său ambițios de a-și forma o echipă proprie cu care să conducă țara. Andropov a căutat să lupte împotriva stagnării Uniunii Sovietice punând accentul pe disciplina de la locul de muncă și pe măsuri de combatere a corupției, dar metodele sale s-au dovedit a fi în general ineficiente în timpul scurtului său mandat. (S-a aflat la conducerea țării mai puțin de doi ani.) În 1991 însă, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, mitul măreției KGB a supraviețuit.
PRINTRE COMPLOTIȘTII implicați în tentativa de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov din 1991, înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, s-a aflat și Vladimir Kriucikov, șeful KGB. Boris Elțîn, simbolul încărunțit al mișcării democratice care, mai devreme, în același an, fusese ales președinte al republicii ruse, i-a înfruntat plin de curaj pe complotiști. După aceea, Elțîn a abordat cu precauție KGB-ul. Scopul său a fost să slăbească agenția divizând-o în agenții independente mai mici. Sentimentul general era acela că serviciile secrete nu puteau fi controlate decât delimitând strict domeniile de responsabilitate și nepermițând spionajului să opereze în interiorul țării, iar contraspionajului în afara ei.
În condițiile în care, după prăbușirea URSS, exista atâta incertitudine, Elțîn nu a vrut să dizolve cu totul KGB-ul.
Teama privind dezintegrarea organizației era acut resimțită la uriașul sediu KGB, aflat în centrul Moscovei, în piața Lubianka. Pe 23 august 1991, liderii KGB au urmărit cu neliniște cum mulțimile de moscoviți au răsturnat monumentul lui Felix Drejinski, primul șef al securității lui Lenin.
În anul următor, KGB a inițiat o epocă de deschidere fără precedent. Ofițerii KGB îi primeau pe activiștii drepturilor omului care căutau dosare despre cei supuși reprimării în era Stalin. Generalii KGB au devenit oaspeți ai emisiunilor de televiziune, iar conducerea serviciului secret a invitat disidenți în vizită la sediul din Lubianka.
KGB și-a deschis porțile pentru mulți dintre cei care nici nu visaseră vreodată că vor putea să vadă arhivele secrete care însumează decenii de represiune. Nikita Petrov, istoric în cadrul organizației Memorial, care se ocupă de protecția drepturilor omului, își amintea cum a fost invitat prima oară în orășelul Kucino, din apropierea Moscovei, ca să studieze documente aflate în depozitul agenției. Arhivarii KGB au rămas cu gura căscată când l-au văzut. „Au fost șocați să mă vadă purtând cămașă și blugi într-un loc în care chiar vizitatorii de la sediul KGB erau foarte rari”, povestea Petrov. KGB-ul a sugerat chiar ca unii activiști să participe la aceste schimbări foarte importante. Serghei Grigorianț, faimos disident sovietic care a făcut nouă ani de închisoare, a fost invitat să facă parte din comitetul de supraveghere al KGB, dar a refuzat, temându-se că numele său ar putea fi exploatat.”
Cartea Noua „nobilime” poate fi achiziționată de la: