Generația ’27 a fost în primul rând un fenomen bucureștean, cu centrul în Universitate, la Facultatea de Filosofie și Litere. Nucleul dur al generației este format din cursanții lui Nae Ionescu și din colaboratorii lui de la Cuvîntul. La început, între membrii generației au existat relații puternic personalizate, ceea ce o și face să semene, în prima ei fază, cu Junimea, cu Cercul Literar de la Sibiu ori cu Echinoxul. Pe măsură ce generația s-a afirmat tot mai zgomotos în viața culturală românească, ea a înglobat tineri din alte domenii ale culturii (scriitori, actori, regizori, pictori, balerini, jurnaliști, teologi, avocați, etc.). În același timp, ea s-a transformat, prin contagiune, dintr-un fenomen inițial bucureștean, într-un fenomen mai larg, care cuprinde, după cum observă Mircea Vulcănescu, „pentru întâia oară în istoria culturii românești”, toate centrele culturale din țară:
Și dacă nu a realizat încă o operă definitivă, a realizat ceva mai mult. Căci pentru întâia oară în istoria culturii românești, ea a crea un mediu de difuzare a ideilor, un interes reciproc pentru strădania celorlalți, dintre cele mai fecunde. cine cercetează revistele românești, care apar atât în București cât și în provincie, la Cluj, la Iași, la Cernăuți, la Craiova, la Oradia sau la Brașov, nu se mia poate îndoi de acest fapt.
Ca și cum ar fi vrut să îl confirme pe Vulcănescu privitor la rolul pe care l-a avut generația în unificarea culturală a provinciilor românești abia unite, Cioran își amintea că prin 1927-1928, pe când el era numai licean la Sibiu, fugea în recreația mare să cumpere Cuvîntul de la chioșc, anume ca să citească articolele lui Eliade.
Prin cele două manifeste ale sale – Itinerariu spriritual din 1927, datorat lui Eliade; apoi „gălăgiosul” manifest concurent, Manifestul Crinului Alb, din 1928, datorat lui Sorin Pavel, Ion Nestor și Petre Marcu-Balș [Pandrea] -, generația s-a anunțat în intenție apolitică, autohtonistă, antifranceză, ortodoxistă, antipașoptistă, antijunimistă și totodată în luptă deschisă cu toate generațiile care au precedat-o. Violența cu care și-a atacat ancestorii din generația imediat precedentă l-a făcut pe Mihail Ilovici s-o flateze drept „generația care-și ucide idolii, iar pe Eugen Ionescu s-o numească „paricidă”. Ea mizează pe experiența proprie – de unde numele folosit de Comarnescu și de Mihail Ilovici, de „generația experiențialistă” sau „experențialistă” -, pe trăire sau pe aventura existențială, de unde numele dat de Șerban Cioculescu, de generație „trăiristă”. În fapt, e vorba despre una dintre cele două școli cultural-filosofice existențialiste de la noi (a doua fiind cea de la Cluj, din jurul lui D. D. Roșca).
La debut, generația a fost, în intenție, apolitică, și asta chiar la persuasiunea mentorului din umbră al lui Eliade, Nae Ionescu, care socotea că studenții „trebuie să se ferească de a recădea în politicianism”, cu atât mai mult cu cât politicianismul antisemit al lui A. C. Cuza, ce a încetat, „pentru marea majoritate înțelegătoare a studenților – a fi un îndrumător spiritual al tinerimii noastre”. Declarând că tinerii din generația lui sunt apolitici, Eliade opune politicii cultura sau spiritualitatea. Este o generație cu un start frenetic și cu un ritm frenetic; nu întâmplător, Mircea Eliade, șeful ei (contestat de către Eugen Ionescu, invidiat oarecum de către Comarnescu, care s-ar fi vrut el șef al generației), le cere în 1928 tinerilor intelectuali români să trăiască și să creeze ca și cum anul în care se află ar fi ultimul din viața lor. Obsesia generației, în momentul lansării, este să scoată cultura română din „provincialism”, rememora Ionel Jianu, și s-o facă să existe la scară universală. Ideea era încă nebuloasă în Itinerariu spiritual, căci la această dată Eliade, un tânăr de doar douăzeci de ani și la propriu prometeic, în sensul bachelardian al cuvântului, știe numai că spiritul românesc nu are încă unitate și că este dator, prin chiar generația lui, să formuleze o „sinteză universală”; dar ea a fost formulată în varii chipuri și de Vulcănescu, Bucur Țincu ori Ionel Jianu. Peste decenii, Eliade va descrie astfel momentul:
… spre deosebire de înaintașii noștri, care se născuseră și trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata făcut la îndemână. […] Eram prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat; Eram obsedat de teama că generația noastră, singura generație liberă, „disponibilă”, din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-și împlinească „misiunea”, că ne vom trezi într-o zi „mobilizați”, așa cum au fost și părinții, moșii și strămoșii noștri, și atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber.
Un marginal al generației, Bucur Țin cu, afirma la Cluj, în chiar momentul debutului său, mai clar decât Eliade, un ideal de universalitate, realizabil, după părerea lui, prin depășirea naționalismului:
Generația de azi trebuie să depășească în orientările ei etica națională a generațiilor trecute. […] Nouă ne trebuie o cultură temeinică prin știință și filosofie.
Iar Mircea Vulcănescu socotea că una dintre sarcinile generației lor este
să exprime în forme universale acest suflet românesc.
Problema creării unei culturi românești majore era, de fapt, în acei ani, acut conștientizată de întreaga intelectualitate românească. După norocosul an 1918m al formării României Mari, intelectualii români și-au asumat, în mod optimist și liber, problema legitimării României în fața Occidentului, fiind cu toții de părere că un popor nu se poate justifica decât prin cultura sa. În toamna anului 1918, încă dinainte de Unirea din 1 decembrie, Lucian Blaga împreună cu D. D. Roșca plănuiau ce trebuie făcut pentru ca viitoarea țară să ajungă o „cultură creatoare de valori universale”; sau, cum a reformulat Blaga ceva mai târziu, una care ar putea „interesa Europa”. Iar Felix Aderca s-a întors din străinătate în 1923, cu motivarea că „n-ar mai fi putut rămâne la Paris; îl chema țara”. Intelectualii s-au simțit răspunzători deci să-i creeze țării ceea ce îi lipsea – fața culturală. Membrii generației ’27 n-au fost inițiatorii, ci numai promotorii mai zgomotoși, mai nerăbdători și, dacă ne gândim la Cioran, mai violenți ai acestui proiect intelectual de legitimare a României în ochii străinătății.
Cartea Generația ’27 între Holocaust și Gulag poate fi achiziționată de la: