„În școala noastră, unde puteai să supraviețuiești doar umilindu-l pe cel mai mic, mă mândream cu faptul că eu nu plâng niciodată. Oricât ar fi fost durerea de mare, pe mine, spre deosebire de alți „plângăreți”, nu m-a văzut nimeni slobozind o lacrimă.
Prima dată am plâns când a murit tovarășul Stalin. Care nu reușise, cât a fost viu, să ne viziteze. A plâns școala întreagă, de la mic la mare, de răsunase toată taigaua de suspinele noastre câteva zile în șir, știind că rămăseserăm cu toții orfani.
Din ziua aceea profesorii deveniseră apatici, parcă viața lor brusc fusese lipsită de orice conținut, nu mai insistau să mergem în pas de defilare la cantină și la ore, paznicii coborâseră pe pământ din turnul lor de lemn, porțile se deschiseseră larg, nu mai eram certați când dispăream în taiga sau ne scăldam în lacurile reci ca gheața, iar după lecții și în zilele de duminică eram lăsați de capul nostru.
În deosebi zilele de duminică se scurgeau cel mai vesel. Fiecare elev în această zi era preocupat de câte ceva: trecea, făcându-și vânt și sărind de pe-un sloi de gheață pe altul, râul Kolâma până pe celălalt mal sau înșira pe acoperișurile atelierelor lațuri cu momeli pentru ciori, pe care le jumulea și le frigea la foc. Carnea acestora, după o săptămână de terci lipsit de orice gust, li se părea nespus de delicioasă. Ne adunam cu toți în jurul acelor focuri: cei mari mănâncă, iar cei mici stau ciucure în jur, poate le pică și lor ceva. Așa e legea vieții: la anul alții vor fi mai mari și vor mânca, și alți pici vor sta citcă în preajma acestora, urmând să rabde, ca să crească și dânșii mari.
Orfelinatul era casa noastră părintească.”
Cartea Tema pentru acasă poate fi achiziționată de la: