„Bătrânul nu răspunde; își aruncă automatul pe umăr, își aprinde vechea lui pipă, cu capac de argint, și-o pornește spre remorca cu muniție unde Feldwebelul s-a așezat laolaltă cu câțiva dintre oamenii săi.
– Cum te cheamă? întreabă Bătrânul sumbru.
– Schmidt. După o scurtă pauză adaugă: regiment ed linia-ntâi.
Bătrânul scoate încet din gură și scuipă cât colo un șuvoi brun de salivă.
– Și ce-i cu asta?
– Credeam că te interesează.
– Nu dau doi bani nici dacă ești Feldmareșal.
Bătrânul se apropie și se așează lângă noi, cerându-i lui Porta partea sa din conserva de pește.
– La naiba, sunt ostenit! geme Gregor sfâșietor, trecându-și mâneca peste fața acoperită de praf. Uite unde-am ajuns noi, floarea Germaniei, lăsându-l pe Untermensch să-și facă de cap. Generalul meu și cu mine n-am fi admis așa ceva. Dacă l-am fi avut pe el și monoclul lui printre noi, ar fi avut de se ce teme toți aflații în treabă.
– Dacă trebuirile continuă în felul ăsta, Marea Germanie va fi ștearsă de pe hartă, zice Bivolul sumbru, iar noi, nemții, vom fi din nou personajele alea rele din poveștile fraților Grimm.
– O să fim mâncătorii de oameni cu care îi sperii pe sugari când se lasă seara, încuviință Porta.
– O perspectivă a naibii de tâmpită, declară Micuțul, împachetând plictisit benzi de cartușe în cutii de muniții.
Din nord, dinspre munți se aude foc de artilerie.
– Vecinii bat la ușă, fredonează Porta, întorcând un cadavru pe spate în speranța că va găsi dinți de aur.
– Tu iei mortierul greu! urlă Barcelona la unul dintre cincisutiști.
Barcelona e Feldwebel, dar nu prea are ocazia să-și etaleze gradul când e numai cu noi.
– Cum rămâne cu orătania aia neagră de-acolo? întreabă Heide, arătând cu pistolul-mitralieră spre popa care ședea și desena cerculețe în praful drumului.
– Poate pleca odată cu noi sau poate rămâne unde e, zice Bătrânul indiferent.
– Curăță-l pe garid, sugerează Tango, un german născut în România, care fusese profesor de dans la București. Oricând are o clipă de răgaz dansează în pași de tango, urmărind o orchestră lăuntrică.
– Să-l curățăm pe netrebnic, zbiară Micuțul. Ticăloșii ăștia cerești aduc întotdeauna ghinion aici, pe pământ!
– Da, hai să terminăm cu el. N-am văzut niciodată un popă încasând un bilet pentru o călătorie doar dus, chicotește Bivolul, în timp ce straturile sale de slănină tresaltă într-o veselie.
– Eu hotărăsc dacă cineva urmează să fie lichidat sau nu, decide Bătrânul, glacial.
– O să fiu cu ochii pe el, oricum. Trupul și sufletul nu țin pasul de fiecare dată, zice Tango, schițând câțiva pași de dans. O dată, cei dintr-a patrușpatra au dat peste un pilot ceresc care nu avea mai multe legături cu Domnul decât diavolul însuși!
Ne ațintim cu toții privirea asupra părintelui.
-Dă să-i deschid beregata ticălosului! zice Micuțul, pipăindu-și tăișul cuțitului de luptă.
O escadrilă de He 111 trece urlând pe deasupra noastră. Unul dintre ele descrie un cerc în aer și revine.
– Asta ne mai lipsește, să ne ia ai noștri drept păgâni, zice Bătrânul, privind neliniștit la avioanele de vânătoare.
– Iisuse, își varsă găinațul! schelălăie Bivolul, repezindu-se între case.
– Dispăreți! strigă prevenitor Bătrânul, punându-se la adăpost îndărătul ghizdurilor fântânii.
Îl urmez pe Porta chiar în fântână. Cad. Apa e ca gheața. Mă înșfacă în clipa în care eram pe punctul de a mă îneca. Stăm agățați de ciutură.
Deasupra capetelor noastre e un vuiet de tunet. Puști-mitralieră clănțăne. Ne atacă întreaga escadrilă. Pare că a venit sfârșitul lumii.
Avioanele nu pleacă decât atunci când întreg satul a dispărut de pe fața pământului.
Ciudat, dar nici unul dintre noi nu e nici măcar rănit. Atacurile aeriene sunt înnebunitoare, dar nu prea eficiente. Lipsă de precizie.”
Cartea Drum sângeros către moarte poate fi achiziționată de la: