Era un lucru idiot, firește, idiot, rău, blamabil, impardonabil… Și, în plus, ineficace: era genul de răzbunare mizeră care nu ameliorează firea corpului didactic… Cu toate astea, am să mor fără să ajung să-mi regret vreodată poznele cu găinile, scrumbia și bietele mele limbi de vită tăiate. Laolaltă cu omuleții mei năstrușnici, ele făceau parte din gașca mea.
O constantă pedagogică: cu rare excepții, răzbunătorul solitar (sau scandalagiul șiret, e o chestiune de punct de vedere) nu se denunță pe sine niciodată. Dacă un altul decât el a făcut pozna, nici pe acesta nu-l denunță. Să fie solidaritate? Nu e prea sigur că asta ar fi.
Mai curând un soi de voluptate pe care o simți văzând cum se chinuie autoritatea cu anchete care nu duc nicăieri. „Toți elevii să fie pedepsiți – lipsiți de asta sau de aia – până ce vinovatul se va preda”, iată ceva care nu-l mișcă nicidecum. Ba dimpotrivă, i se oferă astfel prilejul de-a se simți parte plătitoare a comunității, ce mai! Se asociază cu toții pentru a judeca drept „dezgustător” faptul că atâția „nevinovați” trebuie „să plătească” în locul unui singur „vinovat”. Stupefiantă sinceritate! Faptul că el e vinovatul cu pricina nu mai intră la socoteală pentru el. Pedepsind pe toată lumea, autoritatea i-a permis să-și schimbe registrul: nu ne mai găsim în ordinea faptelor ce privesc ancheta, ci pe terenul principiilor; or, ca un bun adolescent ce se află, echitatea are pentru el valoare de principiu, iar asupra acestui lucru nu discută.
– Ăștia nu găsesc vinovatul și atunci ne pun pe toți la plată, e dezgustător!
Faptul că e tratat drept laș, hoț, mincinos sau orice altceva, faptul că un procuror cu voce tunătoare își declară public întreg disprețul pe care-l simte pentru toate acele ființe îngrozitoare de soiul lui, care „n-au curajul actelor lor”, nu-l atinge deloc. Mai întâi pentru că el nu aude astfel decât confirmarea a ceea ce i-a fost de mii de ori repetat și pentru că e de acord în privința asta cu procurorul (acest acord secret e chiar o plăcere rară: „Da, ai dreptate, sunt cu adevărat ticălosul de care vorbești, ba sunt chiar mult mai rău, dacă ai ști…”), iar apoi pentru că totuși curajul de-a se duce să agate cele trei sutane ale directorului de studii în vârful paratrăsnetului, de pildă, nu procurorul l-a avut, nici vreun alt elev de față, ci el, doar el, în toiul și în bezna nopții, numai el în nocturna și de-acum glorioasa lui singurătate. Timp de câteva ceasuri, sutanele au avut pentru colegiu efectul unui negru drapel de pirat și nimeni, niciodată, nu va ști cine a înălțat acel pavilion grotesc.
Iar dacă e acuzat altcineva în locul lui, pe legea mea, la fel tace, căci își cunoaște marfa și știe foarte bine (la fel ca și Claudel, pe care nu-l va citi totuși niciodată) că „poți să meriți și nedreptatea”.
Nu se denunță pe sine. N-o face pentru că s-a resemnat cu singurătatea lui și pentru că a încetat să se mai simtă înfricoșat. Nu-și mai pleacă privirea. Uitați-vă la el, e vinovatul cu privire candidă. A ascuns în tăcerea lui această plăcere unică: nimeni nu va ști, niciodată!
Când cineva simte că nu aparține nici unui loc, are tendința de a-și face jurăminte sieși.
Dar ceea ce încearcă mai presus de toate este bucuria sumbră de-a fi devenit de neînțeles pentru cei înzestrați cu știință, care îi reproșează că nu pricepe nimic. În fond, și-a descoperit o aptitudine: să-i sperie pe cei care-l înspăimântau; și se bucură intens de această calitate. Nimeni nu știe de ce este el capabil, iar ăsta e un lucru bun.
Nașterea delincventei înseamnă investirea tainică a tuturor facultăților inteligenței în șiretenie.
V-ați face însă o idee falsă despre elevul care eram dacă ați rămâne la acele represalii clandestine. (De altfel, chestia cu cele trei sutane nu mi-a aparținut.) Loaza veselă, urzind pe timp de noapte gesturi răzbunătoare, invizibilul Zorro al pedepselor copilărești, asta ar fi imaginea naivă la care mi-ar plăcea să rămân, numai că – mai ales – eram și un puștan gata de toate compromisurile doar-doar s-o alege cu vreo privire din partea unui adult binevoitor.
Eram gata să mă milogesc pe tăcute, cerșind aprobarea profesorilor, și să ader la toate conformismele: da, domnule, aveți dreptate, da…
Păi, domnule, nu-s eu chiar atât de nerod, atât de rău, atât de dezamăgitor, atât de… O! Ce umilință încercam când celălalt mă expedia, printr-o simplă frază seacă, înapoi la lipsa mea de demnitate. O! Dimpotrivă, ce abject sentiment de fericire aveam când îmi spunea două cuvinte vag amabile pe care le înmagazinam pe dată ca pe o comoară de omenie… Și cum mă mai repezeam, chiar în seara respectivă, să le povestesc despre ele părinților: „Am avut o conversație plăcută cu domnul Cutare…” (de parcă ar fi fost vorba să ai o conversație plăcută, avea să spună tata, și pe bună dreptate…).
Multă vreme am dus după mine urma acestei rușini.
Ura și nevoia de afecțiune puseseră amândouă stăpânire pe mine încă de la primele eșecuri. Se punea problema să îmblânzesc căpcăunul școlar. Să fac totul ca să nu-mi mănânce inima. Să colaborez, de pildă, la cadoul de aniversare al acelui profesor dintr-a șasea care îmi nota totuși dictările cu minus: „-38, Pennacchioni, temperatura e tot mai joasă!”. Să-mi sparg capul ca să aleg ce anume i-ar face cu adevărat plăcere acelui nemernic, să organizez cheta printre elevi și să furnizez eu însumi suma de completare, având în vedere că prețul oribilei minunății depășea suma totală din pușculiță.
În casele burgheze din vremea aceea existau seifuri. M-am apucat să forțez seiful părinților ca să particip la cadoul pentru torționarul meu. Era unul din acele mici seifuri întunecate și îndesate în care dorm secretele familiei. O cheie, o moletă cu cifre, o alta cu litere.
Știam unde țineau părinții mei cheia, dar am avut nevoie de câteva nopți până să dibuiesc combinația. Moletă, cheie, ușă închisă. Ușă închisă. Ușă închisă. Iți zici că n-ai să izbutești în vecii vecilor. Și iată că brusc se aude un declic și ușa se deschide! Rămâi siderat. O ușă deschisă spre lumea secretă a adulților.
În cazul de față, secrete tare cuminți: câteva obligații, presupun, împrumuturi rusești care dormeau acolo așteptându-și resurecția, pistolul de ordonanță al unui străunchi, pistol al cărui încărcător era plin, dar căruia îi fusese pilit percutorul, și de asemenea bani, nu prea mulți, câteva bancnote, pe care le-am dijmuit cu cât îmi trebuia pentru finanțarea cadoului.
Să furi ca să cumperi afecțiunea adulților…
Nu era chiar furt și, evident, nici n-a cumpărat afecțiunea cuiva. Secretul lui Polichinelle a fost descoperit când, în cursul aceluiași an, i-am oferit mamei una din acele îngrozitoare grădini japoneze care erau pe-atunci la modă și care costau și ochii din cap.
Evenimentul a avut trei consecințe: mama a plâns (ceea ce se întâmpla rar), convinsă că a adus pe lume un spărgător de seifuri (singurul domeniu în care ultimul ei născut manifesta o indiscutabilă precocitate), am fost dat la internat, iar pe tot restul vieții mele m-am dovedit incapabil să șterpelesc ceva, chiar și atunci când furtul a devenit din punct de vedere cultural la modă printre tinerii din generația mea.
Cartea Necazuri cu școala poate fi achiziționată de la: