După tonul vocii lui, era limpede că nu era cazul să-l salute cu bunăvoință pe român, și Varea îi răspunse cu morgă, sprijinindu-se anume de brațul lui Petea:
– Încântată. Logodnicul meu, voluntarul Piotr Iablokov.
Lucan îi apucă galant încheietura mâinii cu două degete (pe unul sclipi un inel cu un diamant destul de impresionant) și dădu să depună un sărut, dar primi riposta cuvenită:
– La Petersburg, doamnelor moderne nu li se sărută mâna.
Altminteri, asistența era interesantă și Varei îi plăcu la clubul corespondenților. Îi era doar ciudă că d’Hevrais continua partida aceea stupidă de șah. Părea însă că jocul se apropie de sfârșit: toți ceilalți adversari ai lui McLaughlin capitulaseră de-acum, iar francezul era și el, în mod vădit, într-o situație fără ieșire. Asta, totuși, nu-l întrista, îi arunca Varei destul de dese ocheade, zâmbea ușuratic și fluiera melodios o șansonetă la modă.
Sobolev veni lângă el, privi tabla de șah și prinse distrat refrenul:
– Folichon-folichonet. Predă-te, Paladin, pe tabla asta se desfășoară un veritabil Waterloo!
– Garda moare, dar nu se predă, zise francezul, se trase de bărbuța îngustă și subțire și făcu o mutare la vederea căreia irlandezul se încruntă și începu să fornăie.
Varea ieși afară să admire apusul și să se desfete cu aerul răcoros, iar când reveni în cort, tabla de șah era de-acum strânsă și se discuta, nici mai mult nici mai puțin, decât despre relația om-Dumnezeu.
– În această relație nu poate exista nici un fel de respect reciproc, vorbea cu patimă McLaughlin, răspunzând pesemne unei replici a lui d’Hevrais. Relațiile omului cu Atotputernicul se întemeiază pe recunoașterea cu bună știință a inegalității. Doar copiilor nici nu le trece prin minte să pretindă egalitate cu părinții! Copilul recunoaște necondiționat superioritatea părintelui, dependența de el, îl venerează, de aceea și este ascultător – și face asta spre propriul său bine.
– Îmi voi permite să mă folosesc chiar de metafora dumitale, zâmbi francezul, trăgând în piept fumul dintr-un ciubuc turcesc. Tot ceea ce spui este adevărat doar când vorbim despre copiii mici. Când însă copilul va crește, va pune inevitabil sub semnul întrebării autoritatea părintelui, deși acesta încă va fi, oricum, incomparabil mai înțelept și mai puternic decât el. E un fenomen firesc, sănătos, altfel omul ar rămâne prunc pe vecie. Este exact perioada pe care o traversează în prezent și omenirea, în curs de maturizare. Mai târziu, când omenirea se va maturiza mai mult, între ea și Dumnezeu se vor stabili obligatoriu relații bazate pe egalitate și respect reciproc. Și cândva copilul va fi suficient de matur pentru ca părintele să-i devină totalmente inutil.
– Bravo, Paladin, vorbești la fel de curgător precum scrii! Exclamă Petea. Problema însă este că nu există nici un fel de Dumnezeu, există doar materia și principiile elementare ale onestității. Dar te-aș sfătui să scrii pe baza concepției dumitale un foileton pentru Revue Parisienne – este un subiect excelent.
– Nu ai nevoie de un subiect ca să scrii un foileton bun, declară francezul. Trebuie doar să știi să scrii bine.
– Ei, în privința asta exagerezi, se scandaliză McLaughlin. Fără un subiect, nici chiar unui echilibrist al verbului ca tine nu-i poate ieși ceva ca lumea.
– Numește orice obiect, fie și cel mai trivial, și-ți voi scrie pe tema lui un articol pe care ziarul meu va fi bucuros să-l publice, zise d’Hevrais, întinzând mâna: Facem prinsoare? Șaua mea spaniolă contra binoclului tău Zeiss.
O însuflețire neobișnuită animă asistența.
– Două sute de ruble pe d’Hevrais! Anunță Sobolev.
– Pe orice temă? Repetă sacadat irlandezul. Chiar pe orice temă?
– Absolut. Chiar și despre musca aceea, uitați acolo, cea de pe mustața colonelului Lucan.
Românul își netezi grăbit mustața și spuse:
– Trei sute pe monsieur McLaughlin. Dar ce subiect alegem?
– Să zicem, cizmele tale vechi, zise McLaughlin, împungând cu degetul în direcția cizmelor de iuft ale francezului. Încearcă să scrii în așa fel, încât publicul parizian să-ți citească entuziasmat articolul.
Sobolev își ridică brațele:
– Până nu bat ei palma, eu zic pas. Niște cizme vechi. Asta e prea de tot.
În final, pariară o mie de ruble pentru irlandez, în timp ce amatori care să parieze pe francez nu se găsiră. Varei i se făcu milă de bietul Paladin, dar nici ea, nici Petea nu aveau bani. Se apropie de Fandorin, care tot răsfoia paginile cu mâzgăliturile acelea turcești ilizibile, și îi șopti mânioasă:
– Ce faci? Pariază și pentru el! Ce te costă? Doar ai primit de la satrapul dumitale niște arginți. O să ți-i înapoiez mai târziu.
Erast Petrovici se încruntă și rosti plictisit:
– O sută de ruble pentru monsieur Paladin, și se adânci din nou în lectură.
– Per total, zece la unu, rezumă Lucan. Domnilor, câștigul nu e mare, dar e sigur.
În clipa aceea, în cort năvăli cunoștința Varei – căpitanul Perepiolkin. Era de nerecunoscut: uniformă ca scoasă din cutie, cizme strălucitoare, o legătură neagră, impresionantă peste un ochi (deci încă nu-i trecuse vânătaia), capul înfășurat în bandaj alb.
– Excelența voastră, domnilor, vin direct de la baronul Kriedener! Anunță plin de emfază căpitanul. Am o știre importantă pentru presă. Puteți să notați numele meu: căpitan Perepiolkin, de la statul-major, Secția operativă. Pe-repiol-kin. Nicopole a fost luat cu asalt și cucerit!
Am luat prizonieri doi pași și șase mii de soldați! Pierderile noastre – un fleac. Victorie, domnilor!
– La dracu’! Și iar fără mine! Gemu Sobolev și se năpusti afară, fără măcar să-și ia rămas-bun.
Căpitanul îl petrecu pe general cu o privire ușor dezorientată, dar aducătorul știrii fusese deja înconjurat din toate părțile de ziariști. Perepiolkin răspundea cu vădită satisfacție la întrebări, făcând paradă de cunoașterea limbilor franceză, engleză și germană.
Pe Varea o surprinse comportamentul lui Erast Petrovici.
Acesta își aruncă pe masă cărțulia, îi îmbrânci în lături pe corespondenți și întrebă încetișor:
– D-dă-mi voie, căpitane, nu te-ai înșelat? Doar Kriedener primise ordin să cucerească Plevna. Nicopole este în direcție t-total opusă.
Era în glasul lui ceva anume care-l făcu pe căpitan să-și încordeze atenția și să nu le mai acorde atenție jurnaliștilor.
– Nicidecum, stimate domn. Am primit personal telegrama sosită de la cartierul general al comandantului-șef, am fost de față la decriptarea ei și i-am dus-o personal domnului baron. Țin minte perfect textul: „Comandantului Diviziei de Vest, general-locotenent baron Kriedener. Vă ordon să cuceriți Nicopole și să vă fortificați acolo pozițiile cu cel puțin o divizie. Nikolai.”
Fandorin păli:
– Nicopole? Întrebă el încă mai încet. Și cum rămâne cu Plevna?
Căpitanul ridică din umeri:
– Nu am nici cea mai vagă idee.
Lângă intrare se auzi tropot de pași și zornăit de arme. Pologul fu dat cu brutalitate la o parte și în cort își aruncă privirea locotenent-colonelul Kazanzaki, nu l-ar mai răbda pământul! În spatele locotenent-colonelului sclipeau baionetele soldaților din escortă. Jandarmul își opri preț de o clipă ochii asupra lui Fandorin, privi prin Varea, iar lui Petea îi zâmbi vesel.
– Aha, ia uite unde-mi era guguștiucul! Eram sigur. Voluntar Iablokov, ești arestat. Luați-l! Ordonă el, întorcându-se spre escortă.
În cort năvăliră doi soldați în uniforme albastre și îl înșfăcară de coate pe Petea, paralizat de groază.
– V-ați pierdut mințile! Strigă Varea. Lăsați-l imediat în pace!
Kazanzaki nu o învrednici cu vreun răspuns. Pocni din degete, și arestatul fu scos rapid afară, iar locotenent-colonelul mai zăbovi o clipă, uitându-se în jur cu un zâmbet misterios.
– Erast Petrovici, ce înseamnă asta! Îi lansă Varea un apel lui Fandorin, cu voce tremurătoare. Spune ceva!
– Motivul? Întrebă Fandorin, cu privirea ațintită la gulerul jandarmului.
– În telegrama cifrată de Iablokov a fost înlocuit un cuvânt. În loc de Plevna – Nicopole, atât și nimic mai mult. Ca atare, acum trei ore avangarda lui Osman pașa a ocupat Plevna care era pustie și amenință acum flancul nostru. Asta e, domnule observator.
– Iată-ți, deci, McLaughlin, și minunea cahre poate salva Tuhrcia, ajunse la Varea glasul lui d’Hevrais, care vorbea destul de corect limba rusă, dar graseia încântător.
– Nu e vorba de nici o minune, monsieur corespondent, rânji locotenent-colonelul, privindu-l însă pe Fandorin. Pur și simplu nu-mi dau seama, domnule voluntar, ce explicații îi vei da excelenței sale.
– Pălăvrăgești prea mult, locotenent-colonele, răspunse Erast Petrovici, și privirea îi coborî mai jos, spre nasturele de sus al uniformei de jandarm. Ambiția personală nu trebuie să stea în calea datoriei.
– Ce-e-e? Făcu Kazanzaki, și fața lui negricioasă începu să se schimonosească într-un tic mărunt. Îmi faci mie morală? Dumneata – mie? Ei, bravos! Las’ c-am apucat și eu, domnule Wunderkind, să adun oarece informații despre dumneata. Ce vrei, natura serviciului. Iar profilul dumitale nu pare a fi peste măsură de moral. Ești mai isteț decât mulți alții de vârsta dumitale. Ai binevoit, după cât se pare, să închei o căsătorie avantajoasă, așa-i? Ba chiar cu dublu avantaj: te-ai ales și cu o dotă grasă și ți-ai păstrat și libertatea. Lucrătură fină, ce mai! Felici.
Nu-și sfârși vorba, pentru că palma lui Erast Petrovici îl plesni zdravăn și cu multă îndemânare, ca o labă de pisică, peste buzele groase. Varea icni, iar unul dintre ofițeri îl apucă de braț pe Fandorin, dar îi dădu imediat drumul, pentru că provocatorul nu manifesta vreun alt semn de turbulență.
Cartea Gambit turcesc poate fi achiziționată de la: