A doua zi dimineața, Julius îl salută cu un surâs enigmatic pe patronul său. Domnul Bellamy nu era niciodată bine dispus dis-de-dimineață și își risipea indispoziția într-un torent de invective.
– Să nu te vadă câinii mei – spuse Abe. N-au să aibă ce-alege din tine.
În ciuda neliniștii ce-l cuprinse, Julius deveni curios. La castel nu existau câini, iar Abe nu iubea animalele. Patronul său îi explică.
– Am cumpărat niște câini polițiști – spuse el – care au să stea de pază în hol și pe coridor începând chiar de astă-seară. Ascultă sfatul meu, stai în cameră până mă scol.
Julius văzu câinii mai târziu. Erau feroci, neprietenoși și semănau cu niște lupi. În noul lor cămin, nimeni, cu excepția lui Abe, nu se putea apropia de ei. Abe nu se temea absolut de nimic, iar animalele părură să recunoască și să respecte imediat în el pe stăpân.
– Cheamă-i – spuse Abe. Nu-ți fie frică. Pune mâna pe ei.
Julius întinse nervos o mână spre animalul cel mai apropiat, dar sări speriat înapoi, căci câinele se și repezise la el.
– Ți-e frică, și el știe că ți-e frică. Hai la mine! Pocni din degete, iar câinele înainta târâș, dând din coadă, se așeză la pământ și își ridică spre fața stăpânului privirea inteligentă.
– Cel care mi i-a vândut mi-a spus că n-au să se învețe cu mine decât peste vreo lună. Era un prost. Casa aceea a fost închiriată – spuse el, schimbând subiectul discuției. Cum se numește?
– Vorbiți de Lady’s Manor? întrebă Julius surprins. Bătrânul făcu un semn afirmativ.
– Mi-au luat-o înainte cu cinci minute. Am telefonat agentului imobiliar azi-dimineață și mi-a comunicat că tocmai a închiriat-o. Știi ceva?
– Nu, domnule. E pentru prima oară când aud. Cine-i noul chiriaș?
Bellamy ridică din umeri.
– Nu știu și nici nu-mi pasă – spuse el. De ce nu i-au găsit altă casă?
Mai târziu, după-amiaza, Julius îl întovărăși pe cărarea largă și mărginită de pomi, pentru a face un tur de inspecție.
– Cred că asta-i casa – spuse Bellamy, arătând cu bastonul o clădire cenușie și pătrată, al cărei acoperiș și ale cărei coșuri se vedeau peste zidul înalt ce înconjura parcul. Am mai văzut-o, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap s-o cumpăr. Ce-i acolo, o ușă în zid?
– Așa se pare – răspunse Julius. Exista probabil o legătură între castel și Lady’s Manor. E ceea ce se numește o casă de zestre.
Ușa se dovedi a fi o placă veche, prinsă în balamale de fier, evident nefolosită de ani. Copcile de fier ruginiseră, iar suprafața era acoperită cu iederă. Faptul că ar fi trebuit să muncești o zi ca să deschizi ușa nu-l satisfăcu pe bătrân.
– Cheamă un zidar din sat și spune-i s-o zidească – zise el. Nu vreau să risc ca nepoftiții să hoinărească pe proprietatea mea. Ai grijă, Savini.
Julius își notă și în aceeași după-amiază aduse doi zidari din sat, care dădură jos iedera și rupseră bălăriile, pregătindu-se să zidească ușa. Valerie Howett se uita prin grădina neîngrijită a noii ei case, când deodată auzi zgomotul oțelului ce lovește piatra. Înțelese ce se petrecea de cealaltă parte a porții stricate.
Lady’s Manor se dovedise pentru ea o surpriză din mai multe privințe. Cercetând mai atent, descoperise ca nu avea nevoie decât de foarte puține reparații interioare. Pereții tuturor odăilor erau acoperiți cu lambriuri, tavanele aveau bârne și nu trebuiau decât văruite. Una din dușumelele cu încrustații necesita reparații mai ample, dar, spre bucuria ei, Valerie își dădu seama că se putea muta aproape pe loc, ceea ce și făcu.
Domnul Howett, ascultător, își dădu asentimentul, și mai înainte ca femeile de serviciu să fi terminat curățenia casei și să plece, sau ca varul de pe tavan să se usuce, camioane uriașe ce transportau mobila trecură în procesiune pe străduțele liniștite din Berkshire și o apucară pe drumul ce ducea la Lady’s Manor.
De la fereastra dormitorului, Abe Bellamy văzu într-o dimineață fum ridicându-se deasupra pomilor din direcția lui Lady’s Manor. Se încruntă. De la un timp se scula mai devreme, deoarece servitorii opuneau o rezistență scuzabilă la a intra în apartamentele de locuit ale castelului până ce câinii polițiști de pază nu erau legați. Acești paznici de noapte se plimbau prin castel în voia lor, iar într-o noapte, Julius, auzind lipăitul stins al labelor, fu cuprins de un fior de groază. Prezența câinilor se dovedise eficientă, căci de la instalarea lor nu mai existase nici urmă de Arcaș Verde.
Domnul Bellamy surprinse un titlu în ziarul Daily Globe.
CÂINI POLIȚIȘTI ÎL PĂZESC PE MILIONARUL DE LA CHICAGO DE UN ARCAȘ FANTOMATIC.
Mârâi furios. Se resemnase însă în fața acestei reclame nedorite. Deși îi purta pică lui Spike Holland, nu simțea îndemnul de a se răzbuna pe reporter, cu roate că în trecut ruinase câțiva ziariști pentru lucruri mai puțin importante. Culmea era că Spike Holland avusese tupeul să vină la pavilionul de la intrarea castelului și să ceară să i se dea drumul înăuntru. Aceasta se întâmplase a doua zi după întoarcerea sa din Belgia.
– Spuneți-i că dacă se apropie, pun câinii pe el! se răsti Bellamy prin telefon.
– Afirmă că deține unele informații despre Creager, cel care a fost asasinat acum câteva zile.
– Nu vreau să știu nimic! răcni Bellamy și trânti telefonul.
Ceva mai târziu, plimbându-se agitat prin grădină, rămase înlemnit de uimire, paralizat o clipă de furie și surpriză: reporterul cel roșcovan pășea calm pe peluză, cu o țigară de foi în colțul gurii și cu mâinile în buzunare. Scoase una din mâini pentru a-l saluta bine dispus pe milionarul stupefiat.
– Cum ai intrat?
– Peste zid – răspunse Spike amuzat.
Fața lui Bellamy se înroși mai tare.
– N-ai decât să sări zidul înapoi – spuse el aspru. Te afli aici fără dreptul de a intra, derbedeule! Întinde-o!
– Domnule Bellamy, n-are rost să ne certăm. Întrucât sunt aici, n-ar strica să mă ascultați.
– Nu ascult nimic. Ieși!
Bătrânul se îndreptă spre reporter. Nu exista nici o îndoială cu privire la intențiile lui.
– Cred că mai bine m-ați asculta – spuse Spike liniștit, fără să se clintească. Poliția a găsit copia unei scrisori pe care v-a trimis-o Creager în legătură cu un oarecare Z, și e foarte curioasă să știe în ce an a fost scrisă și cine e persoana.
Atitudinea lui Bellamy se schimbă brusc.
– O scrisoare? repetă el incredul. Adresată mie? Idiotul a păstrat… copii după scrisori?
Spike făcu un gest afirmativ.
– Au găsit sute de copii în biroul lui. Cred că avea obiceiul să le păstreze.
Bellamy reflectă o clipă.
– Vino înăuntru – mormăi el apoi, iar Spike îl urmă triumfător.
Cartea Arcașul verde poate fi achiziționată de la: