Căscioara cu două caturi – o odaie jos și o a doua la etaj – se ițea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de patru măslini sarazini uriași, care o înconjurau din cele patru colțuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gege. Ușa ferecată și obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpșanul din fața intrării trona o tufă uriașă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete-sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băț, plesnesc zgomotos, împroșcând cu semințe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colț cu picioarele-n sus; un cazan străvechi de zinc pentru colecarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart și mâncat de rugină. În rest totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani buni, însă la mijloc era o simplă aparență înșelătoare: Montalbano avea suficeintă experiență ca să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenție, cântărindu-i intențiile după gesturile pe care le făcea. Se opri la trei metri de ușă, se dezbrăcă de veston și îl agăță într-unul din măslini, în așa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi își făcu simțită prezența strigând – fără să ridice prea tare vocea, ca și cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam – către cei dinăuntru:
– Obe! Voi, din casă!
Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta și pachetul de țigări și-și aprinse una făcându-si palmele căuș și rotindu-se pe jumătate – ca și cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme îi oferise vederii pieptul. Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu pași hotărâți spre ușă și bătu cu pumnul atât de tare, încât își răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche.
– Îi cineva acasă au ba? întrebă din nou.
La orice s-ar fi așteptat, mai puțin la vocea ironică și calmă care-l surprinse mișelește din spate.
– Îi, îi. Iacătă-mă-s.
– Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gege sunt.
– Am înțeles, am înțeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochișori de miere și zagara?
– Apăi, bine fac.
– Ce făcuși în ultima vreme, tot cu gurița, tot cu gurița? Te perfecționași în dat clanțe sau tot sugaci începător ești?
– Salvu, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ti-e felu’. Dacă tot te ții de fitile dintr-astea, ar trebui să știi că de dat, nu dau clanțe. Am personal angajat care se ocupă de așa ceva.
– Bine, da’ tu le ești maestru, nu-i așa? Nu le înveți tu pe tearfele tale multicolore cum să-și modeleze buzele pe mătărângă, cum să pompeze cu forță ca să fie mulțumit clientu’?
– Vorbești ca să te afli în treaba, Salvu, zău așa! Dacă-i pe dat lecții, apăi m-ar învăța ele pe mine, nu invers. La zece ani, se deprind cu treaba, iar la cinșpe’ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu’ o albaneză de vreo paișpe’ce anișori care…
– Acu’ ce-i faci? Te puseși pe lăudat marfa?
– Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen’ că tre’ să-ți predau personal ceva, un pachet.
– La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine-dimineață?
– Mâine nu-s în oraș.
– De știut, știi ce-i în pachet?
– Apăi, cum să nu știu? Îs mostazolli cu vermut, făcute așa cum îți plac tie. Sor-mea Mariannina le făcu special pentru tine.
– Că veni vorba, cum mai stă Mariannina cu ochii?
– Mult mai bine, să șții. Acolo, în Spania, la Barcelona, doctorii fac minuni, zău așa!
– Ehe, în Spania, la Barcelona, parcă și scriitorii scriu mai bine!
– Ce ziseși?
– Ni’ca. De-ale mele, nu mă lua în seamă. Unde și când ne vedem?
– La locu’ obișnuit, într-o oră.
Locu’ obișuit era o plajă minusculă numită Punasecca, o limbă compactă de nisip dosită după o colină de marnă albă, aproape inaccesibilă dinspre uscat, mai bine zis, accesibilă numai pentru Montalbano și Gege (pe vremea când frecventau încă școala primară, descoperiseră o potecă greu de parcurs cu piciorul și, prin urmare, de-a dreptul temerară pentru cei care se aventurau pe acolo cu mașina). Puntasecca nu era prea departe de vilișoara de pe țarmul mării, la numai câțiva kilometri de Vigata, în care locuia Montalbano. Comisarul nu crezu de cuviință să se grăbească. Însă exact în clipa în care deschise ușa, pregătindu-se să plece, telefonul sună din nou.
Cartea Câinele De Teracotă poate fi achiziționată de la: