Omul care ieșise pentru o clipa, după ce încredințase Țaței carafa și farfuria lui, se întoarse curând, însoțit de un ins spătos, cu un chip energic.
Îi spuse:
– Ce noroc să ne întâlnim așa, Borel! Intră, te rog, să bem un pahar de vin.
Cuțitarul îi șopti încet lui Rudolf și Guristei. Arătând spre noul venit:
– O să fie balamuc, e un turnător! Atenție!
Cei doi bandiți, din care unul avea scufia greacă trasă peste sprâncene și întrebase de mai multe ori de Învățător, schimbară repede o privire, se ridicară deodată de la masă și se îndreptară spre ușă, dar cei doi agenți se aruncară asupra lor, scoțând un strigăt caracteristic.
O luptă cumplită se dezlănțui.
Ușa tavernei se deschise, alți agenți năvăliră în sală pe când afară se vedeau strălucind puștile jandarmilor.
Profitând de învălmășeală, cărbunarul, despre care am mai pomenit, veni până în pragul tavernei și, întâlnind întâmplător privirea lui Rudolf, își duse la buze arătătorul mâinii drepte.
Rudolf, cu un gest pe cât de prompt, pe atât de poruncitor, îi dete ordin să se depărteze, apoi continuă să ia seama la cele ce se petreceau în tavernă.
Individul cu scufia grecească scotea urlete de furie; cu spatele întins pe masă, făcea salturi atât de desperate, că trei oameni abia de-l puteau stăpâni.
Doborât, amărât, cu fața lividă, cu buzele albe, cu bărbia căzută și agitată în chip convulsiv, tovarășul său nu opuse nici o rezistență și întinse el însuși mâinile, să i se pună cătușele.
Țața, așezată la tejghea și deprinsă cu asemenea scene, rămase nepăsătoare, cu mâinile vârâte în buzunarele șorțului.
– Dar ce-au făcut, oare, acești doi oameni, dragă domnule Borel? întrebă ea pe unul din agenți, pe care îl cunoștea.
– Au omorât ieri o femeie bătrână din strada Saint-Christophe ca să-i prade casa. Înainte de a muri, nenorocita a spus că-l mușcase pe unul din ucigași de mână. Noi pusesem ochii pe acești doi scelerați, colegul meu a venit adineauri să le stabilească identitatea. – așa că acuma iată-i prinși.
– Noroc că mi-au plătit dinainte jumătatea, spuse Țața. Nu vrei să iei nimic, domnule Borel? Un pahar de „Dragoste la cataramă” sau de „Nu te necăji”!
– Mulțumesc, mătușă Ponisse, trebuie să-i întemnițez pe tâlharii ăștia. Iată unul care încă se opune…
Într-adevăr, asasinul cu scufia grecească se zbătea cu furie. Când fu să-l urce în trăsura ce aștepta la ușă, atâta se apără, încât trebui să fie dus pe sus.
Complicele lui, cuprins de un tremur nervos, abia se mai ținea pe picioare: buzele lui vineții se mișcau ca și cum ar fi vorbit… Aruncară această masă inertă în trăsură.
– Ah, mătușă Ponisse, spuse agentul, ferește-te de Braț-Roșu; e șiret, te-ar putea compromite.
– Braț-Roșu! De săptămâni de zile nu l-a mai văzut nimeni prin cartier, domnule Borel.
– Așa e întotdeauna când e altundeva… nu-l vede nimeni, știi bine asta… Dar să nu primești nimic de la el, nici un pachet în păstrare sau în gaj, nici o boccea, căci asta ar însemna tăinuire de lucruri furate.
– Fii pe pace, domnule Borel, mă tem de Braț-Roșu ca de dracu. Nimeni nu știe unde se duce și de unde vine. Ultima oară când l-am văzut, mi-a spus că vine din Germania.
– Mă rog, eu te-am prevenit… fii atentă!
Înainte de a părăsi taverna, agentul îi scrută pe toți ceilalți bețivi și îi spuse Cuțitarului pe un ton aproape afectuos:
– Iată-te, soi rău ce ești! E cam mult de când nu s-a mai vorbit de tine. Nu te-ai mai ținut, de bătăi? Te-ai cumințit oare?
– Ca o icoană, domnule Borel, știi doar că nu sparg capul decât acelora care mă stârnesc.
– Asta ți-ar mai lipsi, să provoci tu pe alții, puternic cum ești!
– Iată, totuși, domnule Borel, că mi-am găsit nașul, spuse Cuțitarul punând mâna pe umărul lui Rudolf.
– Ce vorbești! Pe ăsta nu-l cunosc, glăsui agentul cercetându-l pe Rudolf cu privirea.
– Și nici nu vom face cunoștință, amice, răspunse Rudolf.
– Ți-o doresc, tinere, spuse agentul. Apoi, adresându-se Țaței: Bună seara, mătușă Ponisse, e o adevărată cursă de șoareci taverna dumitale, iată un al treilea ucigaș pe care îl prind aici.
– Și nădăjduiesc că nu va fi cel din urmă, domnule Borel. Sluga dumitale… spuse sclifosindu-se Țața și înclinându-se cu respect în fața polițistului.
După plecarea acestuia, tânărul cu fața plumburie care fuma, bând rachiu, își umplu pipa și se adresă cu voce răgușită Cuțitarului:
– N-ai recunoscut scufia grecească? E omul Durduliei, Părosul. Când i-am văzut intrând pe agenți, mi-am zis: e ceva la mijloc, fiindcă Părosul își ascundea mereu mâna sub masă.
– Totuși, noroc de Învățător că nu se afla aici, reluă Țața. Scufia grecească a întrebat de el de mai multe ori pentru treburile lor… Dar eu nu-mi denunț niciodată clienții… Să-i aresteze, mă rog… fiecare cu meseria lui… dar eu nu-i vând… Ia te uită, când vorbești de lup, lupu-i la ușă, adăugă Țața în clipa în care un bărbat și o femeie intrară în cârciumă. – iată-l pe Învățător cu muierea lui!
Clienții tavernei se înfiorară de groază.
Până și Rudolf, cu tot curajul lui înnăscut, nu-și putu stăpâni o ușoară emoție la vederea acestui temut bandit, pe care îl contemplă câteva clipe cu o curiozitate amestecată cu groază.
Cuțitarul spusese adevărul; Învățătorul se desfigurase cumplit.
Nu se putea închipui ceva mai înspăimântător ca fața acestui tâlhar. Obrazul îi era brăzdat în toate direcțiile de cicatrice adânci, livide; vitriolul îi umflase buzele, cartilajele nasului fuseseră tăiate, două orificii diforme îi înlocuiau nările. Ochii lui cenușii foarte limpezi, foarte mici, foarte rotunzi, scânteiau de cruzime; fruntea, turtită ca a tigrului era ascunsă sub o șapcă de blană cu peri lungi, roșcați… S-ar fi zis coama unui monstru.
Învățătorul n-avea mai mult de cinci picioare și două sau trei șchioape înălțime; capul nemăsurat de mare era înfipt între doi umeri largi, ridicați, puternici, cărnoși, care ieșeau la iveală de sub cutele fluturânde ale bluzei sale de pânză nealbită; avea brațele lungi, mușchiuloase; mâinile scurte, groase, acoperite cu păr până în vârful degetelor; picioarele puțin arcuite, dar pulpele enorme prevesteau o forță atletică.
Într-un cuvânt, acest om avea o înfățișare exagerată a unui Hercule Farnčse, scurt, bondoc, îndesat. Renunțăm a mai zugrăvi expresia de fiară ce se ivea de sud această mască groaznică, precum și privirea neliniștită, mobilă și aprinsă ca a unui animal sălbatic.
Femeia care-l întovărășea era bătrână, curățel îmbrăcata, cu o rochie cafenie, cu o broboadă de tartan cu pătrățele roșii și negre și o bonetă albă.
Rudolf o vedea din profil: ochiul ei verde și rotund, nasul coroiat, buzele subțiri și bărbia proeminentă, cu înfățișarea răutăcioasă și în același timp șireată, i-o aminteau pe Cucuvaie. Era gata să împărtășească această impresie Guristei, când, îndreptându-și ochii spre tânăra fată, o văzu pălind: o privea cu groază mută pe hidoasa tovarășă a Învățătorului; apoi, strângând brațul lui Rudolf cu o mână tremurândă, Floarea-Mariei îi spuse, cu glas căzut:
– Cucuvaia! O, Doamne… Cucuvaia! Chioara!
În clipa aceea, Învățătorul, schimbând câteva vorbe pe șoptite cu unul din mușteriii obișnuiți ai tavernei, înaintă încet către masa unde ședeau Rudolf, Gurista și Cuțitarul.
Apoi adresându-se Floarei-Maria cu o voce răgușită și spartă, ca mugetul unui tigru:
– Ei, ascultă tu, frumușico. Părăsești pușlamalele astea și vii cu mine…
Gurista fără, să răspundă nimic, se lipi de Rudolf; dinții îi clănțăneau de groază.
– Și eu… n-am să fiu geloasă, spuse groaznica Cucuvaie, râzând cât o ținea gura.
Ea n-o recunoscuse încă pe Gurista, „Hoțoaica”, victima ei de odinioară.
– Ei, micuțo, ce, nu m-auzi? spuse monstrul înaintând. Dacă nu vii, îți scot un ochi ca să faci pereche cu Cucuvaia. Și tu, ăsta cu mustață (se adresă el lui Rudolf), dacă nu mi-o arunci peste masă pe blonda asta… te curăț.
– Doamne, Doamne, apărați-mă! strigă Gurista către Rudolf, împreunându-și mâinile a rugăciune. Apoi, dându-și seama că l-ar fi expus la o mare primejdie, reluă cu glas scăzut: Nu, nu, nu vă mișcați, domnule Rudolf, dacă se apropie, strig după ajutor și, de teama unui scandal care ar atrage poliția, Țața o să-mi ia partea.
– Fii liniștită, fetițo, spuse Rudolf, privindu-l în ochi pe Învățător. Ești cu mine, și să nu te miști de aici, și cum mi-e scârbă de acest animal hidos, tot atât cât îți e și ție, o să-l scot în stradă…
– Tu pe mine? spuse Învățătorul…
– Eu! răspunse Rudolf și, cu toată împotrivirea Guristei, se ridică de la masă.
Învățătorul se dete un pas înapoi, impresionat de teribila expresie a feței lui Rudolf.
Floarea-Mariei, ca și Cuțitarul, fură surprinși de răutatea, de furia diabolică ce schimonosea în clipa aceea nobila figură a tovarășului lor. Rudolf era de nerecunoscut. În timpul încăierării sale cu Cuțitarul, se arătase disprețuitor și ironic, dar față în față cu Învățătorul, părea stăpânit de o ură sălbatecă; pupilele-i dilatate de furie, aruncau luciri ciudate.
Unele priviri au o putere magnetică, stranie; se spune că dueliștii celebri datoresc sângeroasele lor izbânzi acestei acțiuni fascinante a privirii lor, care demoralizează, care-i doboară pe adversari.
Rudolf era înzestrat cu acea teribilă privire fixă, pătrunzătoare, care înspăimântă și care nu poate fi suportată de cei ce o întâlnesc… Această privire îi tulbură, îi domină, o simt aproape în chip fizic și, fără voie, o caută, nu-și pot întoarce ochii de la ea.
Învățătorul tresări, se dete înapoi cu un pas, și nemaiavând încredere în puterea lui neasemuită, căută sub bluză mânerul pumnalului.
Poate că o nouă crimă ar fi sângerat taverna, dacă Cucuvaia, apucându-l pe învățător de braț, n-ar fi răcnit:
– O clipă… o clipă… repezitule, lasă-mă să-ți spun o vorbă… O să le cureți pe pușlamalele astea de îndată, nu-ți vor scăpa.
Învățătorul se uită mirat la Chioară.
De câteva clipe Cucuvaia o tot observa pe Floarea-Mariei cu o luare aminte crescândă, căutând să-și adune amintirile. În sfârșit, nu mai avea nici o îndoială; o recunoscuse pe Guristă.
– E cu putință! strigă Chioara, împreunându-și mâinile a mirare, e Hoțoaica, aia care-mi fura acadelele. Dar de unde ai ieșit? Diavolul te-a trimis! adăugă ea amenințând cu pumnul. Oare o să mai cazi în ghearele mele? Fii pe pace, acum nu-ți voi mai scoate dinții, ci îți voi stoarce toate lacrimile din tine. Ah, ce-o să mai turbezi! A, știi, îți cunosc părinții… Învățătorul a văzut pe bărbatul care mi te-a adus, când erai mică de tot… ia spus numele maică-ti… Sunt oameni înstăriți, părinții tăi…
– Părinții mei! Îi cunoști? strigă Floarea-Mariei.
– Da, omul meu cunoaște numele mamei tale… dar mai bine i-aș smulge limba decât să-l las să ți-l spună… Chiar ieri l-a întâlnit pe acela care te-a adus în cușca mea, fiindcă nu i se mai plătea nevesti-si, care te alăptase… Fiindcă mama ta nu ținea de loc la tine, sigur că ar fi fost mai bucuroasă să știe că ai crăpat… Dacă i-ai ști numele, ai putea-o foarte bine jupui, mica mea bastardă! Omul de care-ți vorbesc are anumite acte… da, Hoțoaico, are scrisorile mamei tale… plângi, Hoțoaico? Ei bine, nu, n-o să-ți cunoști mama. N-o s-o cunoști!
– Mai bine m-ar credo moartă… spuse Floarea-Mariei, ștergându-și ochii.
Rudolf, uitând de învățător, o ascultase cu luare-aminte pe Cucuvaie, a cărei povestire îl interesa.
Cartea Misterele Parisului poate fi achiziționată de la: