Piesă de păpuși, ca Romeo și Julieta privită cu binoclul întors. Și nici măcar atât; e ca și cum te-ai uita cu binoclul întors la fantomele lui Romeo și Julieta. Iar Romeo se numea odată John Rivers, era îndrăgostit, și avea cel puțin de zece ori mai multă viață și energie decât în mod obișnuit. Cât despre lumea în care trăia – cât do transfigurată era! Îmi amintesc cum privea peisajele; culorile erau incomparabil mai vii, iar modelările lucrurilor în spațiu, incredibil de frumoase. Îmi amintesc cum se uita în juru-i pe stradă, iar St. Louis, crede-mă sau nu, era cel mai fermecător oraș construit vreodată. Oamenii, casele, copacii, Fordurile model T, câinii de lângă felinare – toate aveau mai multă semnificație. Ai putea întreba pentru ce erau semnificative. Răspunsul este: pentru ele însele. Acestea erau realități, nu simboluri. Goethe n-avea deloc dreptate Alles Vergăngliche NU este Gleichnis. În fiecare clipă o trecere este pe vecie acea trecere. Semnificativ este faptul că există, și existând (cum atât de clar se poate vedea când ești îndrăgostit) este sinonim cu a Fi scris cu cel mai mare F posibil. De ce iubești femeia de care ești îndrăgostit? Deoarece ea este. Și aceasta-i la urma urmelor, propria definiție a lui Dumnezeu despre sine: sunt cel ce sunt.
Fata este cea care este. Ceva din acest „este” se revarsă și impregnează întregul univers. Obiectele și evenimentele încetează de a mai fi simple reprezentante ale unor categorii și-și dobândesc unicitatea; încetează de a mai fi ilustrații ale abstracțiunilor verbale și devin pe deplin concrete. Apoi încetezi să mai fii îndrăgostit și universul recade, cu un aproape perceptibil scârțâit de zeflemisire, în obișnuita-i nesemnificație. Ar putea rămâne vreodată transfigurat? Poate că da. Poate e o chestiune legată de iubirea pentru divinitate. Dar aceea, adăugă Rivers, nu este nici aici, nici acolo. Sau mai degrabă > este unicul lucru care e fie aici, fie acolo, oriunde; dar dacă am spune asta toți prietenii respectabili s-ar rupe de noi, ba poate am sfârși într-un ospiciu. Așa că hai să ne întoarcem cât mai repede la ceva mai puțin primejdios. Înapoi la Katy, înapoi la regretata.
Nu-și termină vorba.
– Ai auzit ceva?
De astă dată am auzit clar. Era zgomotul înăbușit de distanță și de o eroică reținere, produs de plânsul unui copil.
Rivers se ridică din fotoliu și vârându-și pipa în buzunar merse la ușă și o deschise.
– Bimbo? Chemă el întrebător, și apoi pentru sine: cum dracu’ s-a dat jos din pat?
Drept răspuns se auzi un hohot de plâns mai răsunător. Ieși în. Hol și după o clipă se auziră pași grei pe scări.
– Bimbo, l-am auzit spunând, dragul de Bimbo! Haide și vezi dacă-l poți prinde pe Moș Crăciun – bine?
Plânsul se înteți într-un crescendo tragic. M-am ridicat și am urcat scările după gazdă. Rivers ședea pe treapta cea mai de sus, cu brațele-i gigantice, în haina de tweed, în jurul unui prichindel în pijama.
– E bunicul, repeta el întruna. Bunicul – moșneagul caraghios. Nu se atinge nimeni de Bimbo atunci când e cu bunicul. Plânsul scăzu treptat.
Ce l-a trezit pe Bimbo? Întrebă Rivers. Ce l-a făcut să coboare din pătuț?
– Câinele, spuse copilul, și la amintirea visului începu iar să plângă. Câinele mare.
– Câinii sunt niște caraghioși, îl asigură Rivers.
Câinii sunt atât de proști, că nu știu nimic altceva decât ham-ham. Dar câte lucruri știe să spună Bimbo:
Mami, pipi, tați, pis-pis. Câinii nu sunt isteți. Ei nu pot spune așa ceva. Doar ham-ham-ham. Și începu să imite un câine polițist. Sau ham-ham-ham. De astă dată latră ca un pomeranian pitic. Sau – vau-vauvau. Urla grotesc și lugubru. Șovăitor, printre sughițuri de plâns, copilul începu să râdă.
– Asta-i, spuse Rivers. Bimbo râde de câinii ăia proști. De câte ori vede vreunul sau aude lătratul ăla prostesc, el râde și râde. De astă dată micuțul râse din tot sufletul. Și acum, spuse Rivers, bunicul și cu Bimbo merg la plimbare. Se ridică cu copilul în brațe și o luă pe coridor. Aici e camera bunicului, spuse el deschizând prima ușă. Mi-e teamă că nu găsim nimic interesant în ea. Ușa următoare era deschisă; merse înăuntru. Și aici e camera mămichii și a tăticului. Aici e debaraua cu toate hainele mămichii. Nu-i așa că au miros plăcut? Adulmecă zgomotos. Copilul îl imită. „Le Shocking de Schiaparelli” continuă Rivers.
Sau este cumva „Femme”? Oricum, scopul e același; căci sexul, sexul e cel ce pune lumea în mișcare?
– Așa cum, îmi pare rău, dar vei afla și tu peste câțiva ani, micuțule Bimbo. Își apropie cu tandrețe fața de părul blond al copilului și parcurse distanța până la oglinda de la intrarea în baie. Uite-ne! Uite-ne pe noi!
Am venit și m-am oprit în spatele lui. Și iată-ne acolo, în oglindă, o pereche de bătrâni, gârbovi și deI Primați, iar în brațele unuia din ei, un copilaș minunat, ca un Crist.
Și dacă te gândești, spuse Rivers, dacă stai să te gândești că și noi am fost odată așa. La început ești un boț de protoplasma, o mașină de mâncat și de excreție. Apoi crești și ajungi așa. Ceva aproape supranatural de pur și de frumos. Își lipi încă o dată obrajii de capul copilului. Apoi urmează perioada urâtă, coșurile și pubertatea. După care un an sau doi, când treci de douăzeci, ești Praxitele. Dar, curând Praxitele se îngrașă și începe să-i cadă părul și pentru restul de patruzeci de ani degenerezi într-una sau alta din cele două varietăți de gorile umane. Gorila deșirată – asta ești tu. Sau varietatea cu fața pergamentoasă – asta-s eu. Sau mai există gorile de tip businessman prosper – o știi, varietatea care arată ca un șezut de copil cu dinți falși. Cât despre gorilele feminine, sărmanele de ele, cu obrajii vopsiți și cu orhidee la sâni. Nu, hai să nu discutăm despre ele, nici să nu ne mai gândim.
Copilul din brațele sale căscă la reflecțiile noastre, apoi se întoarse, îi puse capul pe umăr ca pe o pernă, și închise ochii.
– Cred că-l putem duce înapoi în pătuț, șopti Rivers și porni spre ușă.
– Îți pare, spuse el încet, pe când stăm și ne uitam în jos la fața aceea micuță pe care somnul o transfigurase în imaginea unei seninătăți nepământene, îți pare groaznic de rău pentru ei. N-au idee ce-i așteaptă. Șaptezeci de ani de ambuscade și trădări, de capcane camuflate și decepții.
– Și de haz, am intervenit eu, câteodată chiar de extaz.
– Desigur, consimți Rivers în timp ce se întorcea ‘de la pat. Asta-i momeala pusă în capcană. Stinse lumina. Închise încetișor ușa și coborî scările în urma mea. Distracții – tot felul de distracții. Distracții sexuale, distracții gastronomice, distracțiile puterii, ale confortului, posesiunii sau cruzimii. Dar fie că există un cârlig în momeală, fie că atunci când o înhați se declanșează un mecanism, și hop îți vin cărămizi în cap sau te împotmolești în clei, sau orice altceva ce ți-a hărăzit marele hâtru cosmic. Ne-am reluat locurile în bibliotecă de o parte și de alta a focului. Ce fel de capcane îl mai așteaptă pe micuțul drăgălaș culcat acolo sus în pătuț? Nu te lasă inima să te gândești. Singura alinare e că nu știi nimic înainte de întâmplare, iar apoi uiți, sau îți devine totul indiferent. Fiecare scenă a balconului se preschimbă într-o afacere de pigmei dintr-un alt univers! Și desigur, la capăt te așteaptă întotdeauna moartea.
Umplu paharele și-și reaprinse pipa.
– Unde am rămas?
– În ceruri, am răspuns eu, împreună cu doamna Maartens.
– În ceruri, repetă Rivers. Și adăugă apoi după o scurtă pauză, totul a durat cam cincisprezece luni.
Din decembrie până în cea de a doua primăvară, cu o întrerupere de zece săptămâni în cursul verii, când s-au dus cu toții la odihnă în Mâine. Zece săptămâni de presupusă vacanță ce urma s-o petrec acasă. Dar în ciuda casei familiare, în ciuda strădaniilor mamei mele, totul n-a fost decât un dezolant exil. Și nu-mi era dor numai de Katy. Tânjeam după toți – după Beulah din bucătărie, după Timmy jucându-se cu trenulețe pe dușumea, după Ruth și poemele ei absurde, după Henry cel cu astm și Henry cel din laborator cu extraordinarele sale monologuri despre toate. Doamne, cât am fost de fericit în septembrie când mi-am recâștigat paradisul! Un Eden de toamnă, cu frunze ce-și schimbau culorile, cu cerul încă albastru, cu lumina prefăcându-și auriul în argintiu.
Apoi alt Eden, de iarnă, cu lămpi aprinse și ploi la geam. Copaci dezgoliți semănând în lumina asfințitului cu niște hieroglife. După aceea, la începutul celei de a doua primăveri, sosi o telegramă din Chicago.
Mama lui Katy era bolnavă. Avea nefrită – și pe vremea aceea nu existau încă sulfamide sau penicilină. Katy își făcu bagajele și ajunse în gară la timp pentru a prinde primul tren spre Chicago. Cei doi copii, de fapt trei, dacă-l socoteam și pe Henry, rămaseră în grija mea și a lui Beulah. Timmy nu ne-a făcut zile fripte, dar ceilalți, te asigur, compensau pe deplin cumințenia lui. Poeta se încăpățâna să nu mănânce prunele uscate servite la dejun, nu catadicsea să se pieptene și-și neglija temele pentru acasă.
Laureatul premiului Nobel nu se putea scula dimineața, nu se prezenta la cursuri și întârzia pretutindeni. Și existau alte delicte, mai grave. Ruth își sparse pușculița și își făcu praf economiile pe un an cumpărând o trusă de machiat și o sticluță de parfum ieftin. La o zi după plecarea lui Katy, arăta și mirosea ca Târfa din Babilon.
Cartea Geniul și zeița poate fi achiziționată de la: