A luat-o pe poteca de cărămidă, pe sub bolta de trandafiri. La capătul ei, după ce treceai printr-o poartă albă, se întindea o grădină împrejmuită cu zid. Straturi de flori, pline de plante viu colorate. Un teren de badminton, o parcelă frumoasă de gazon și un mic bazin căptușit cu ceramică, strălucind furios în soare. Lângă bazin se găsea un spațiu amenajat cu mobilă de grădină, albastră și albă. Măsuțe joase, cu tăblii din plăci colorate, scaune pliante, cu rezemători pentru picioare și perne enorme, iar deasupra o umbrelă albă, mare cât un cort.
O blondă languroasă, cu membre lungi de balerină, stătea întinsă comod pe un scaun, cu picioarele ridicate pe o rezemătoare capitonată Alături avea un pahar înalt, aburit, lângă o frapieră de argint și o sticlă de whisky. Ne-a privit cu indolență, cum veneam prin iarbă. De la zece metri părea grozavă. De la trei metri semăna cu ceva făcut să fie văzut de la zece metri. Gura era prea mare, ochii prea albaștri, machiajul prea țipător. Linia subțire a sprâncenelor avea o arcuire și o anvergură fantastice. Rimelul era atât de gros pe gene, încât părea o balustradă de fier în miniatură.
Purta pantaloni de doc alb și sandale albastru cu alb, decupate la vârf. Unghiile erau lăcuite purpuriu. Avea o bluză de mătase albă și un colier de pietre verzi, care nu erau smaralde șlefuite. Părul îi era tot atât de artificial ca foaierul unui bar de noapte.
Pe scaun, lângă ea, se găsea o pălărie de grădină de pai alb, cu borurile de mărimea unei roți de rezervă și cu o curelușă albă de satin pentru bărbie. Pe borul pălăriei zăceau niște ochelari de -soare verzi, cu lentile mari cât niște gogoși.
Vannier a pășit până lângă ea și a zis răstit:
– Trebuie să-i dai pașaportul nenorocitului ăluia de șofer cu ochii roșii, și cât mai repede. Altfel s-ar putea să-i frâng gâtul în orice clipă. Nu mă pot apropia de el fără să fiu insultat.
Blonda a râs ușor și a fluturat o batistă, fără s-o folosească, apoi a zis:
– Stai jos și potolește-te. Cine-i amicul? Vannier mi-a căutat cartea de vizită. Când și-a dat seama că o ținea în mână, i-a aruncat-o în poală. Femeia a ridicat-o alene, și-a plimbat privirea peste ea, peste mine, a oftat, apoi și-a ciocănit ușor dinții cu unghiile degetelor.
– Nu-i de glumit cu el, nu-i așa? Ți-e cam greu să-l manevrezi, presupun.
Vannier m-a privit cu răutate.
– Bine. Spune ce-ai de spus și termină.
– Vorbesc cu ea? am întrebat. Sau vorbesc cu dumneata?
Blonda a râs. O undă argintie de râs, care mai păstra naturalețea unei copilării inocente. O limbă mică s-a jucat hoțește pe buzele ei.
Vannier s-a așezat jos și și-a aprins o țigară cu capătul aurit. Eu am rămas în picioare, uitându-mă la ei.
– Caut o prietenă de-a dumneavoastră, doamnă Morny. După câte știu, împărțea apartamentul cu dumneavoastră cu vreun an în urmă. Se numește Linda Conquest.
Ochii lui Vannier s-au mișcat repede în jos, în sus, în jos. Și-a întors capul și-a privit peste bazin. Câinele cu numele Heathcliff ședea jos, uitându-se la noi cu un ochi.
Vannier și-a pocnit degetele.
– Aici, Heathcliff! Aici, Heathcliff! Vino aici, domnule.
– Taci o dată, a zis blonda. Câinele nu te suportă. Lasă-ți vanitatea să se odihnească, pentru numele lui Dumnezeu.
– Nu vorbi cu mine în felul acesta, s-a răstit Vannier.
Blonda a chicotit și i-a mângâiat fața cu ochii.
– Caut o fată cu numele Linda Conquest, doamnă Morny.
Blonda m-a privit.
– Mi-ai mai spus. Tocmai la asta mă gândeam. Cred că n-am văzut-o de șase luni. S-a măritat.
– N-ați văzut-o de șase luni?
– Asta am și zis, băiețaș. De ce vrei să știi?
– Fac doar o investigație personală.
– În legătură cu ce?
– Cu o chestiune intimă.
– Poftim, a zis ea veselă. Face o investigație personală într-o chestiune intimă. Auzi, Lou? Și crede că poate să dea buzna peste niște necunoscuți care nu vor să-l vadă. Ce zici, Lou? Și asta pentru că face o investigație personală într-o chestiune intimă.
– Deci, nu știți unde este, doamnă Morny?
– N-am zis așa? a zis ridicând tonul.
– Nu. Spuneați că vi se pare că n-ați văzut-o de șase luni. Nu-i chiar același lucru.
– Cine ți-a spus că am împărțit un apartament cu ea?
– Niciodată nu dezvălui sursele mele de Informații, doamnă Morny.
– Drăguțule, după aerele pe care ți le dai, ai fi un bun regizor de balet. Eu să-ți spun totul, iar dumneata să nu-mi spui nimic.
– Poziția mea este total diferită. Eu sunt, un lucrător angajat care ascultă de anumite instrucțiuni. Doamna n-are nici un motiv să se ascundă, nu-i așa?
– Cine o caută? Rudele.
– Las-o baltă, ea n-are nici o rudă.
– Cred că o cunoașteți destul de bine, dacă știți asta.
– Poate am cunoscut-o odată. Asta nu-i o dovadă că o cunosc acum.
– Perfect. Răspunsul e că știți, dar nu vreți să puneți.
– Răspunsul, a zis brusc Vannier, este că nu ești dorit aici și, cu cât pleci mai curând, cu atât mai bine.
Nu-mi luam privirea de la doamna Morny. Mi-a făcut cu ochiul și i-a zis lui Vannier:
– Nu fi atât de ostil, dragule. Ai mult farmec, dar ști slab. Tu nu ești făcut pentru munci grele. Și, spre mine: E adevărat, băiețaș?
– Nu mă gândisem la asta, doamnă Morny. Credeți că domnul Morny m-ar putea ajuta… sau ar vrea?
A scuturat din cap.
Cartea Fereastra de sus poate fi achiziționată de la: