În locul unde unul dintre brațele marelui râu se arcuiește asemenea unui câine care linge mâna stăpânului său, în ținutul Athabasca Landing, se înălța o așezare cu vreo nouă locuințe.
Același geniu excentric care, cu zece ani înainte, întrezărise belșugul acelei regiuni, le-a inspirat mai apoi și construcția. Erau clădite din rămășițe, spre disprețul bunului simț, iar intemperiile le năruiseră în mod vizibil.
Degete Murdare, un ins original, proprietarul a două dintre cele nouă locuințe, o botezase pe una dintre acestea Regina Bess, după numele popular al vestitei Elisabeta a Angliei.
Acoperită cu carton gudronat, cabana părea că spiona temătoare râul, prin cele două ferestre ale sale.
Pe partea cu fațada, Degete Murdare mai construise o verandă pentru a fi la adăpost de ploile primăverii, de soarele verii și de zăpada iernii. Acolo își petrecea timpul, pe un șezlong, când nu dormea.
Era un personaj cunoscut pe o întindere de două mile în amonte și în aval de cele Trei Râuri. Superstițioșii credeau că spiritele, bune sau rele, se strângeau în fața cabanei cu acoperiș de carton gudronat, ca să stea la taclale cu proprietarul acesteia.
Era un individ șiret și destul de mulțumit de el însuși acest Degete Murdare. Nu i s-ar fi găsit cineva pe potrivă în tot ținutul celor Trei Râuri. Mulți ar fi dat o grămadă de bănet ca să aibă comorile din mintea lui.
Nu ți-ai fi dat seama cât de mult prețuia la prima vedere. Lăfăindu-se pe veranda Reginei Bess, în șezlongul lui uzat, acel leneș, acel uriaș molatic părea diform. Capul său mare, claia de păr lung, încâlcit, chipul său cu pielea neteda ca a unui heruvim bucălat, care te ducea cu gândul la un măr, întăreau aerul de sluțenie pe care trupul său îl oferea privitorului.
Brațele i se odihneau neîncetat pe pântece, a cărui rotunjime era subliniată parcă mai mult de lanțul unui ceas din pepite de aur adus de la Klondike, pe care îl mișca mereu între degetul mare și cel arătător.
Nimeni n-ar fi putut spune întocmai de ce fusese poreclit Degete Murdare. Adevăratul lui nume era Alexander Toppet Fingers. Porecla îi fusese dată, pesemne, datorita faptului că părea mereu nespălat și nepieptănat.
Oricât ar fi prețuit cele o sută și cincizeci de kilograme ale sale, oamenii nu i le admirau nici pe departe, atenția lor fiind atrasă de iscusința lui primejdioasă.
Bărbatul acela era cel mai bun judecător. Era socotit judecătorul pustiului, avocatul pădurii, legiuitorul drumului, al râurilor și al marilor câmpii.
Toate regulile legalității și dreptului comun folosite în acel nesfârșit ținut se găseau în memoria lui. După cunoștințele pe care le avea, ar fi trebuit să numere două sute de ani. Știa că legea trebuie respectată mereu și că fiecare om este supusul ei până la moarte. Toate șmecheriile și capcanele meseriei lui îi erau familiare. Nu avea un cod de legi tipărit, dar din memoria lui alcătuia oricând o adevărată bibliotecă.
Cazurile pentru care fusese solicitat se aflau relatate în maldărele de hârtii pline de praf din cabana lui. Mulți veneau să-l consulte, dar el nu pleda în procese. Confrații săi din Edmonton se bucurau că nu trebuiau să-l înfrunte, căci le-ar fi făcut viața amară.
Veranda cabanei sale era un templu al justiției. Stătea acolo, pe jilțul său, cu brațele încrucișate și își spunea părerile, dădea sfaturi, pronunța sentințe.
Alții ar fi înnebunit să stea jos atâta vreme cât stătea el. Ore în șir se uita fără întrerupere la râu. Ochii săi spălăciți nici măcar nu clipeau în timpul acela. Petrecea mult timp în felul acesta, fără să scoată un cuvânt.
Avea un tovarăș credincios, un câine gras, flegmatic și leneș ca stăpânul său. Câinele dormea mereu la picioarele sale sau se târa dezgustat în urma stăpânului său, când acesta se hotăra să iasă pe afară.
Chipul, de obicei golit de expresie, al lui Degete Murdare, se lumină deodată, atunci când veni la el în vizită părintele Layonne. Limba lui se dezlegă și începu să vorbească mult și bine. Până la lăsarea nopții, conversația lor cuprinse o mulțime de lucruri puțin cunoscute de ceilalți oameni.
Părintele se repezise la el după ce ieșise din celula lui Kent, unde se dusese după nefericita tentativa de evadare.
După ce-l ascultase, Degete Murdare dăduse din cap, pârând dezolat:
– Aș vrea să-l văd pe bietul Kent, spuse el, cu mâinile sprijinite pe burtă. Dar de aici până la celula lui sunt vreo cinci sute de metri, poate șapte sute. Și e un urcuș greu. Of, e tare departe! Mai întâi voi reflecta la cazul lui, apoi mai stăm de vorbă.
Kent aștepta nerăbdător ca părintele Layonne să se întoarcă de la avocat.
Dacă Fingers nu accepta să-l ajute, nu-i mai rămânea decât să guste otrava din mâinile juraților. Dacă însă accepta, nu mai dădea doi bani pe Kedsty și pe Divizia N.
Dar cum să-l atragă de partea lui pe Degete Murdare? Mai ales că acesta șovăia, firește, să-l înfrunte pe Kedsty.
Kent considera că fiecare om are o conștiință în stare de lucruri mari, cinstită și devotată, numai că trebuie să știi cu ce cheie să deschizi broasca ușii în dosul căreia acesta își ascunde bunul său neprețuit. Credea însă că dispunea de cheia pentru sufletul apaticului Fingers.
Datorită acelei convingeri, se învioră deodată. De altfel, puținele minute în care îl bătuse mâr pe Mercer demonstraseră că trupul îi era bine antrenat. Cum nu simțise nimic care să-l supere după efortul făcut, trăsese concluzia că nu mai avea de ce să se teamă că rana i s-ar fi putut redeschide. Știa că a scăpa de astă dată din puterea Diviziei N însemna un efort supraomenesc, dar pe care ar fi fost în stare să îl facă.
Orice mișcare, cât de ușoară, de pe coridor îl făcea să tresară, căci urechile îi erau la pândă. Către mijlocul zilei, i se păru a recunoaște glasul părintelui Layonne. Mai mult auzi vocile lui Pelly și lui Fingers.
Nu se înșela. Degete Murdare, însoțit de câinele său, fu introdus în celulă de către Pelly, care se retrase imediat după aceea, în vreme ce părintele îi făcu un semn de încurajare lui Kent de la ușă și, plin de speranță, plecă împreună cu Pelly într-o altă încăpere.
– Uf! Cât am urcat! Se plânse Degete Murdare, ștergându-și sudoarea de pe față cu o batistă imensă. Tare mult am mai urcat! Togs și cu mine nu avem suflu prea bun, ceea ce e și de folos, căci altminteri am risca să ne plimbăm prea mult în cursul zilei și nouă nu ne trebuie să mergem degeaba.
Se prăbuși, ca un pachet de gelatina, pe singurul scaun din celula și câinele se lungi, epuizat, la picioarele lui.
Kent stătea pe marginea patului și îi zâmbea prietenos.
– Situația era diferită pe vremuri, nu, Degete Murdare? Acum douăzeci de ani urcai zilnic zeci de coline.
– Da, poate.
– Acum douăzeci de ani erai un mare luptător.
Ochii avocatului se luminară și scânteiară intens.
– Da, un mare luptător, continuă Kent. Toți bărbații luptau din greu în zilele acelea, când luau parte la goana după aur. În timpul călătoriilor mele am aflat câteva dintre aventurile tale. Am auzit o poveste tare ciudată despre tine acolo, în nord. Am păstrat-o în memorie doar pentru mine. Mi-ai fi povestit-o tu însuți, dacă ai fi vrut să o știu…
Avocatul clătină din cap cu neîncredere și își strânse buzele, gest al cărui înțeles Kent îl ghici îndată.
– Da, bătrâne vulpoi, am priceput. Atunci când vrei să-ți facă un serviciu, un mare serviciu cineva anume, se obișnuiește să îl lauzi. Și, dacă ai norocul să-i amintești de o veche reușită, de un act de bravură, avantajul trece de partea ta. Nu este genul meu să folosesc asemenea mijloace. Am prea multă stimă pentru tine ca să o fac. Îți cer însă să mă ajuți. Părintele Layonne ți-a spus despre ce este vorba. Situația mea este mai rea decât cea pe care ți-a descris-o el. O să vezi asta când o să intru în amănunte. Ai putea să eviți să mă ajuți, dar n-ai s-o faci când o să-ți amintesc un anumit moment din trecutul tău.
– Ce moment?
– Iarna îngrozitoare când s-a abătut foametea asupra localității Lost City. N-ai uitat-o și probabil că n-ai s-o uiți niciodată pe Mărie Tatman.
Trupul masiv și moale al lui Degete Murdare fu parcă străbătut de un curent electric. Carnea lui fleșcăită redeveni mușchi viguros. Ochii îi scânteiară când Kent pronunță numele acela pe care, de douăzeci de ani, nu-l mai auzise din nici o gura și de care își mai aducea aminte doar el.
– Ai auzit, prin urmare, despre Mărie Tatman! Zise el, cu glasul unui alt bărbat.
– Da, Mărie Tatman, din regiunea Porcupine. Știu cât de mult ai ajutat-o pe femeia aceea și cât de devotat i-ai fost. Știu că ai iubit-o nebunește. Am înțeles de mult lucrul acesta și am observat felul în care te-ai uitat la mine de când am pomenit-o. Invoc memoria ei ca să nu-mi poți refuza ceea ce vreau să-ți cer.
– Deci… știi totul despre noi…
Într-o clipită îi reveniră în memorie anii aceia grei… Când foametea bântuia în Lost City.
Tatman era un tânăr, un sărman funcționar de bancă și venise tocmai de la San Francisco pentru a căuta aur. Nu era făcut pentru o asemenea treabă grea. Soția lui, vesela și delicata Mărie, insistase să vină cu el acolo, în acele ținuturi neprimitoare. Degete Murdare își reaminti cât de aspre erau legile în vremurile acelea. Rămăseseră fără hrană. Zăpada acoperea Lost City și împrejurimile din jurul acestuia, de multa vreme.
Pe atunci puteai ucide un om și scăpa de necazuri fără prea mari greutăți. Dacă însă furai o bucată de pâine uscată, lumea te ducea la marginea așezării și te gonea de acolo. Fără îndoială, urma să mori de foame și de frig, o moarte mai de temut decât gloanțele sau spânzurătoarea. Atât de cumplit era pedepsit cel care fura.
Tatman nu era un hoț. Soția lui murea însă, încet, încet, de foame. Fusese atinsă de scorbut și, pentru a-i salva viața, tânărul fură mâncare. Intră noaptea într-o cabană și luă de acolo două cutii cu boabe de fasole și un castron cu cartofi, lucruri care prețuiau, în condițiile acelea, de o mie de ori greutatea lor în aur.
A fost prins, iar soția lui, firește, i-a luat partea. Dar, în vremurile acelea, frumusețea unei femei nu putea salva viața unui bărbat. Tatman a fost dus la marginea localității, i s-au dat arme și îmbrăcăminte, dar nimic de mâncare.
Nevasta lui, cu gluga trasă pe ochi, cu cizme în picioare, era hotărâtă să moară alături de el. Zadarnic se împotrivise el, până în ultima clipă, jurând că nu furase nimic. Boabele și cartofii găsiți în cabana lui erau dovada de netăgăduit a vinovăției sale.
Cartea Vânătorul de oameni poate fi achiziționată de la: