Așa stând lucrurile, să redăm pretinselor mele isprăvi dimensiunea cuvenită: n-am luat niciodată parte la o luptă adevărată. De altfel, nu eram niciodată înarmat, asta n-ar fi făcut decât să-mi pună în pericol deplasările. Iată de ce, atunci când m-ați întrebat, ieri, dacă am luat calea armelor, n-aveam cum să răspund, cu mâna pe inimă, „da”. N-am luat nici măcar drumul maquis-ului, nu asta e expresia potrivită. Am luat mai degrabă trenul! Uneori, mi se pare că am petrecut războiul în tren, cu geanta în mână… De fapt, eram un poștaș, un plicar, un curier din umbră.
Cu toată modestia, cred însă că misiunea mea era utilă. Mi se potrivea. În pofida năzuințelor tatălui meu, nu am știut niciodată s-o fac pe conducătorul sau pe eroul. N-am fost niciodată altceva decât un Băiat silitor și meticulos. Un truditor al Rezistenței.
Știți, e nevoie și de-ăștia…
Dacă v-ar cuprinde dezamăgirea, v-aș înțelege. Câte alte persoane nu v-ar putea înșira povestiri înălțătoare. Eu, unul, n-am fost implicat decât într-o singură acțiune cu adevărat impresionantă, una dintre cele mai eroice ale vremii. Nici aici n-am fost însă decât un beneficiar, pentru că n-am îndeplinit nici cel mai mărunt rol. Iată de ce v-aș ruga să nu mi-o treceți pe lista de izbânzi.
Se-ntâmpla în octombrie patruzeci și trei. De mai bine de cincisprezece luni, îmi făceam fără greș munca de curierat. Bertrand, pe care-l întâlnisem la Marsilia, îmi încredințase un plic care trebuia dus de urgență la Lyon, unui fost ofițer de Stat Major, recent trecut în rândurile Rezistenței. Cred că mesajul venea din Alger, unde se afla pe atunci generalul de Gaulle.
Sosind la adresa indicată, n-am observat nimic neliniștitor. Am apucat-o, deci, pe scări. Treptele erau acoperite cu un covor roșu-grena, pe care am descoperit urme de noroi. Nimic neobișnuit, câtă vreme în ziua aceea plouase. Cu toate acestea, așa cum procedam adeseori, mi-am luat o măsură de prevedere de rutină. Ofițerul locuia la etajul trei. M-am oprit la cel de-al doilea, am scos plicul din geantă și l-am strecurat sub un preș; după ce aveam să verific dacă am cale liberă, îl puteam recupera în câteva clipe.
De data aceasta, calea nu era liberă. Bărbatul care mi-a deschis purta uniforma Miliției. Și avea un pistol în mână.
„Doctorul e aici?” „Ce doctor?” „Doctorul Lefevre. Am venit să repar cardiograful.
Mă așteaptă.” „Nu e nici un doctor Lefévre aici.” „Da? Mi s-a spus că e la etajul trei, la numărul zece.” „Aici e numărul opt.” „Iertați-mă, m-am înșelat…”
Am crezut că o să scap basma curată. Chiar și atunci când bărbatul mi-a cerut să deschid geanta.
Știam că nu conține nimic compromițător. În timp ce arunca o privire somnoroasă peste prospecte, o voce dinăuntru a strigat: „Adu-l încoace!”
Aș fi putut încerca s-o iau la fugă. Era mai înțelept însă s-o fac pe nevinovatul până la capăt. Am intrat.
Ofițerul, pe care tocmai îl zărisem, era așezat într-un fotoliu, cu mâinile legate și cu o țeava de pistol lipită de ceafă.
„II cunoașteți?” „Nu, nu l-am văzut niciodată.”
Nu mințea. Probabil că nici măcar nu m-aștepta și nu știa decât foarte vag cine eram. Cum ciocănisem însă la ușă, milițienii n-aveau chef să creadă că fusese o simplă greșeală.
Eu și ofițerul am fost duși într-o temniță unde se mai aflau vreo treizeci de deținuți. Câteva fețe mi se păreau cunoscute, dar m-am purtat de parcă toți ar fi fost niște străini, iar eu – cu desăvârșire nevinovat.
Fuseserăm înhățați de Gestapo.
Mă așteptam la un interogatoriu în toată regula și îmi puneam neîncetat întrebarea pe care și-o pun toți cei aflați în această situație, și care mă răscolise de mii de ori începând cu momentul când mă alăturasem mișcării clandestine: sunt oare în stare să-mi țin gura sub tortură? Sunt capabil să nu dezvălui zecile de adrese pe care le cunoșteam, distrugând astfel toată rețeaua și făcând să fie arestați sute de tovarăși de-ai Mei? Deodată, memoria mea, care mi s-a părut mereu un aliat de nădejde în viață, îmi devenea dușman.
Cum să fac s-o înăbuș, s-o golesc, să fac tabula rasa?
N-aveam decât o cale de apărare: să neg totul.
Eram reparator de aparate medicale, și cu asta, basta.
Aparatele se defectau adesea din pricina întreruperilor de curent, așa că aveam mult de lucru. Desigur, ar fi putut să-mi ia urma, să ajungă până la patronul meu din Toulouse și să încerce să-l descoasă. Nu eram însă atât de important încât să fie nevoie să bată atâta cale.
Am dormit o noapte în arest, iar a doua zi după-amiază vreo cincisprezece dintre noi au primit ordin să urce într-o dubă. Presupun că urma să fim duși la interogatoriu. N-am ajuns niciodată.
După doar câteva minute de la plecare, s-au auzit împușcături. La Lyon, în plin oraș, duba era atacată de către niște „rezistenți”. Mai târziu, aveam să aflu și alte detalii. De-atunci nu țin minte însă decât împușcăturile continue, deschiderea portierei și vocea care striga: „Sunteți liberi! Fugiți! Luați-o care încotro!”
Am ieșit, am fugit, așteptându-mă la fiece pas să fiu secerat de o salvă. N-a fost nici o salvă. M-am adăpostit preț de câteva secunde într-o biserică și apoi m-am îndreptat spre o stradă circulată. Scăpasem basma curată. Pentru o vreme. Asta pentru că-mi fuseseră confiscate toate actele și pentru că nu știam la ce adresă aș fi putut să mă duc fără să-mi pun în pericol corespondenții.
Fiindcă păstrasem, din fericire, niște bani ascunși în ciorap, am intrat într-un mic restaurant, hotărât să comand o masă pe cinste. Cu burta plină, îmi spuneam că viitorul o să-mi pară mai puțin întunecat.
Eram singurul client, fiindcă nu se făcuse ora de masă. Era prea târziu pentru prânz și ușor prea devreme pentru cină. Am luat, totuși, unul dintre meniurile așezate pe un bufet, în preajma intrării, și am început să-l consult. Atunci când patronul s-a îndreptat spre mine, alesesem deja trei feluri cu nume promițătoare.
„Aș fi dorit să iau cina, am sosit cumva prea devreme?” „E deschis.” „Perfect. Aș vrea…”
Am înșirat cu delectare minunățiile care mă ademeneau. Patronul m-a ascultat fără să mă întrerupă, dar și fără să-și ia vreo notă. Afișa un surâs mulțumit, de parcă s-ar fi simțit măgulit de simpla enumerare a acelor feluri. Când am isprăvit comanda, era tot acolo, cu același zâmbet pe chip. Ca să grăbesc lucrurile, mi-am dres vocea și am spus: „Asta-i tot!”
Bărbatul a tresărit și s-a întins de spate, ca și cum ar fi luat poziția de drepți ca să raporteze.
„N-am mai primit marfă de patru zile. N-am decât supă de linte și pâine veche.”
Părea atât de abătut, încât m-am simțit dator să-l îmbărbătez: „Perfect, o supă e tot ce-mi doream.”
Doar nu era să mă ridic și să plec!
A sosit și supa, aburindă. O adulmec. Iau prima lingură. Într-adevăr, era linte, dar nu orice fel de linte, ci din aceea cu chimen! Presărată din plin cu praf de chimen. Ciudat, mi-am spus. Să fie oare vreo rețetă lyoneză? Nu, gustul ăsta nu lasă nici o îndoială, știu exact de unde vine. Simt nevoia să-l descos pe patron.
Mă pregătesc să-l chem, dar mă răzgândesc. Ce-aș fi Putut să-i spun? Că am regăsit în supa lui aromele țării mele? Care țară? Când am părăsit-o? De câtă vreme sunt la Lyon? Nu, nici vorbă. Dacă trebuie evitat ceva, pentru un fugar fără acte în situația mea, atunci asta e discuția cu necunoscuții! Mai ales pe tema identității mele. Îmi stăvilesc deci întrebările și mă mulțumesc să-mi degust supa, muind înăuntru coltuce de pâine uscată.
Patronul pleacă, dar apare nevastă-sa, un pic mai târziu, să-mi ia farfuria. O golisem și o curățasem atât de temeinic, încât strălucea. Femeia o ia și, apoi, fără să mă întrebe, o aduce din nou plină.
„Mulțumesc, e delicioasă!” „E-o rețetă de la mine din sat”, spune ea.
Doamne! Vorbește cu același accent ca și mine!
Accentul din Străvechiul Ținut. Tare îmi vine s-o întreb despre ce sat e vorba… Nu, nu se cuvine, trebuie să mai amân câtăva vreme. Așa că repet, cu o voce cât se poate de nepăsătoare: „Mulțumesc, e delicioasă!”
Și mă pun de-ndată pe mâncat, cu privirea ațintită în fundul farfuriei, așteptându-mă să se întoarcă la bucătărie. Nici nu se clintește. Stă acolo, privindu-mă insistent. Sunt convins că pricepuse totul. Adică de unde veneam și de ce nu îndrăzneam să scot o vorbă.
Deodată, ridic ochii. Mă mângâia cu privirea, plină de o duioșie fără seamăn. Nimeni nu zăbovise asupra mea cu o astfel de prelungă căutătură maternă. Îmi venea să-i plâng pe umăr.
Apoi, de parcă mi-ar fi auzit întrebările nerostite, a glăsuit. Pe vremuri, soțul ei fusese militar, în armata Levantului, sub generalul Gouraud. Tabăra lor se afla în preajma satului ei. El venea uneori să cumpere ouă de la ferma părinților ei. Din când în când își vorbeau Și își făceau semne. S-au căsătorit imediat după război și au trăit zece ani la Beirut, după care, în nouă sute douăzeci și opt, s-au stabilit în Franța și au deschis acest restaurant…
În timp ce vorbea, nu încetam să-mi repet: această femeie și soțul ei ar fi putut fi părinții lui „Picard”, părinții mei pseudonimi, părinții mei de împrumut!
Aveam un nod în gât, de parcă eram un țânc cuprins de-o vrajă. Continuam să nu spun nimic, să nu dezvălui nimic, dar ochii mei n-o mai ocoleau, lăsându-se prinși în privirea acestei mame de-o zi. Dacă m-ar fi iscodit, i-aș fi povestit totul. N-a întrebat însă nimic, îngânând doar un tradițional: „Domnul să te aibă în pază!” După care a dispărut.
N-avea să mai apară. Până la încheierea mesei, m-a servit doar soțul ei. Avea și el un surâs complice, dar n-a rostit nici un cuvânt. Femeia aceea, însă, apariția aceea grăbită, mă transfigurase. Nu mai eram un fugar, nu mă mai simțeam hăituit, pluteam undeva deasupra spaimelor clipei, mult deasupra propriei mele ființe; din clipă în clipă, orizontul meu se lărgea.
Ba chiar ajunsesem să-mi spun că lucrurile nu stăteau prea rău. Eram urmărit, fără îndoială, dar asta se-ntâmpla tocmai pentru că eram liber! Dis-de-dimineață mă așteptam la tot felul de grozăvii, la tortură, umilință și moarte, în vreme ce acum, seara, eram liber și stăteam așezat într-un restaurant, comandam, beam, mâncam și savuram. Ca să nu mai vorbesc de faptul – mai important decât toate acestea, mult mai important – că eram, dacă aș putea să mă exprim așa, pe cale să câștig războiul. Tocmai aflasem că fusese eliberată Corsica; în Italia, Mussolini fusese răsturnat și întreaga țară se alăturase taberei aliaților, Declarând război Germaniei naziste; la Răsărit, rușii reluaseră ofensiva, recuceriseră Caucazul și înaintau spre Crimeea; cât despre americani, ei își desfășurau pe toate fronturile formidabila mașină de război; iar pe țărmurile Angliei era pregătită debarcarea. În Franța, opinia publică înclina majoritar în favoarea noastră; atât doar că lumea mai manifesta o oarecare indulgență față de bătrânul mareșal; încă îi mai aflau scuze, dar nimeni nu-l mai urma; iar Rezistența devenea din zi în zi mai puternică și mai cutezătoare; dovadă și această acțiune răsunătoare în urma căreia fusesem eliberat…
Cartea Scările Levantului poate fi achiziționată de la: