Deoarece știința e ciudată, un animal ciudat, care-și caută vizuina în locurile cele mai absurde, și lucrează după planuri meticuloase care din exterior nu pot fi considerate decât de nepătruns, ba uneori chiar ridicole, ce par o vană vagabondare, dar, în realitate, ele, dimpotrivă, sunt geometrice poteci de vânătoare, capcane, răspândite cu o înțeleaptă artă, strategice bătălii, în fața cărora se-ntâmplă să rămâi uluit, cam cum i se-ntâmplă și baronului de Carewall, când doctorul ăla îmbrăcat în negru îi vorbi, la sfârșit, privindu-l în ochi, cu o siguranță rece, dar și, s-ar putea spune, cu un văl de duioșie, lucru cu totul absurd, cunoscându-i pe oamenii de știință și pe doctorul Atterdel, în particular, dar nu ar fi fost ceva cu totul de neînțeles, dacă ai fi fost în stare să intri chiar în mintea doctorului Atterdel, și, în special, înlăuntrul ochilor lui, unde imaginea acelui om enorm și puternic – nimic mai puțin decât baronul de Carewall, în persoană – aluneca mereu spre imaginea unui om ghemuit în patul lui, dormind acolo, ca un copil, marele și puternicul baron și copilul cel mic, unul înăuntrul celuilalt, până nu-i mai pot distinge nici chiar oamenii de știință, așa cum era, incontestabil, el, doctorul Atterdel, în clipa în care, cu o siguranță rece și, totuși, cu un văl de duioșie, îl privi în ochi pe baronul de Carewall și-i spuse: Eu pot s-o salvez pe fiica dumneavoastră – el poate să-mi salveze fiica – dar nu va fi simplu și într-un fel Va fi și înspăimântător de riscant – riscant? – este un experiment, nu știu precis ce efecte pot apărea, credem că poate fi de folos în cazuri ca acesta, am văzut de multe ori, dar nimeni nu poate să spună cu adevărat… Iată, capcana geometrică a științei, nepătrunsele-i cărări de vânătoare, o partidă pe care omul acela în negru o va juca împotriva bolii insinuante și inexpugnabile a unei fete prea sensibile pentru a trăi și prea vie pentru a muri, boală fantastică, dar care are un adversar al ei, și acela e înspăimântător, un leac riscant, dar fulgerător, complet absurd, la o adică, până acolo încât omul de știință își coboară vocea, în momentul precis în care-i pronunță numele în fața ochilor imobili ai baronului, nimic decât un cuvânt, dar e cel care o va salva pe fiica sa, ori o va ucide, cel mai probabil o va salva, un singur cuvânt, dar infinit, în felul său, chiar magic, de o simplitate de nesuportat.
– Marea?
Rămân imobili ochii baronului de Carewall.
Până la marginea pământurilor sale, nu există în acea clipă o uluire mai cristalină decât cea care șovăie, suspendată, în sufletul lui.
O veți salva pe fiica mea cu marea?
Singur, în mijlocul plajei, Bartleboom privea.
Cu picioarele goale, cu pantalonii suflecați pentru a nu-i uda, cu un caiet uriaș sub braț și cu o pălărie de lână pe cap. Ușor aplecat înainte, privea: în pământ. Studia punctul exact în care valul, după ce se rotea, vreo zece metri mai în spate, se alungea – devenind larg, și oglindă și pată de ulei – urcând din nou delicatul clin al plajei și, în fine, se oprea – tiv extrem împodobit de un delicat perlage – pentru a ezita o clipă și, la sfârșit, învins, încerca o elegantă retragere, lăsându-se să alunece înapoi, de-a lungul unui traseu aparent facil dar, în realitate, pradă destinată spumegândei lăcomii a nisipului, care, până aici timid, se trezea brusc și scurta cursă a apei rotite se evapora în nimic.
Bartleboom privea.
În cercul imperfect al universului său optic perfecțiunea acelei mișcări oscilatorii formula promisiuni prin care irepetabila unicitate a fiecărei, solitarei, unde marine era condamnată să nu dureze. Nu era chip să oprești această continuă alternare a creației și a distrugerii. Ochii lui căutau adevărul descriptibil și riguros al unei imagini sigure și complete: și sfârșeau, dimpotrivă, printr-o alergare după mobila indeterminare a unui du-te-vino, pe care orice privire științifică o lua în râs.
Era terminat. Trebuia să facă orice. Bartleboom închise ochii, își îndreptă privirea spre picioare, încadrând un fragment de plajă mut și imobil.
Și se hotărî să aștepte. Era cazul să înceteze să mai alerge după leagănul acela istovitor. Dacă Mahomed nu vine la munte, etcetera, etcetera, reflectă. Mai devreme ori mai târziu ar fi intrat – în cadrul acelei priviri pe care și-o imagina memorabilă în științifica ei răceală – profilul exact, tivit cu spumă, al valului așteptând. Și aici, valul s-ar fi fixat, ca un sigiliu, în mintea lui. Și el l-ar fi înțeles. Acesta era și planul. Cu o totală abnegație, Bartleboom se instala într-o imobilitate lipsită de sentimente, transformându-se, pentru a spune astfel, într-un neutru și infailibil instrument optic. Abia de mai respira, în cercul fix, decupat de privirea sa, se lăsă o liniște ireală, de laborator. Era asemeni unei capcane, imperturbabilă și răbdătoare, își aștepta prada. Și prada sosi, agale. Două încălțări de femeie, înalte, dar de femeie.
– Dumneavoastră trebuie să fiți Bartleboom!
Bartleboom într-adevăr aștepta un val. Sau ceva asemănător, își ridică privirea și văzu o femeie, strânsă într-o elegantă pelerină violetă.
– Bartleboom, da, profesorul Bartleboom!
– Ați pierdut ceva?
Bartleboom își dădu seama că rămăsese aplecat înainte, încă înțepenit în științificul profil al instrumentului optic în care se preschimbase. Se îndreptă de spate, cu tot firescul de care era în stare. Firav.
– Nu! Lucrez!
– Lucrați?
– Da, fac… Fac cercetări, știți, cercetări…
– Ah!
– Cercetări științifice, vreau să zic…
– Științifice?
– Da!
Pauză. Femeia se strânse în pelerina ei violetă.
– Cochilii, licheni, lucruri de felul acesta?
– Nu, valuri!
Așa: valuri.
– Adică… Vedeți aici, unde ajunge apa… Urcă pe plajă, apoi se oprește… Iată, chiar în acel punct, unde se oprește… Durează numai o clipă… Priviți, de pildă aici… Vedeți că durează numai o clipă, apoi dispare, dar dacă ar reuși cineva să oprească clipa aceea… Asta studiez. Unde apa se oprește.
– Și ce-i de studiat?
– Ei, e un punct important… De multe ori nu contează, dar dacă te gândești bine, aici se întâmplă ceva extraordinar.
– Adevărat?
Bartleboom se îndreptă ușor spre femeie. Ai fi zis că are un secret de împărtășit când i se adresă:
– Aici se termină marea!
Marea imensă, oceanul mare, care, infinit, aleargă dincolo de orice privire, enorma mare atotputernică – are și ea un loc unde se sfârșește și o clipă – imensa mare, un locșor și o clipă de nimic. Asta dorea să spună Bartleboom.
Femeia își aruncă rapid privirea spre apa ce aluneca nepăsătoare, înainte și înapoi, pe nisip.
Când își ridică ochii spre Bartleboom erau niște ochi care surâdeau.
– Mă numesc Arm Deveria!
– Onorat!
– Stau și eu la hanul Almayer.
– E o veste minunată!
Cartea Ocean mare poate fi achiziționată de la: