Aerul dimineții era proaspăt și răcoros. Scarlett respiră adânc, savurându-i prospețimea. O briză ușoară îi ridică părul, lipit pe ceafa transpirată. De când nu se mai pieptănase de o sută de ori, așa cum îi cerea Mammy. Nu-și putea aminti. Bătrâna o să fie furioasă. Vai… Își acoperi gura cu pumnul mâinii drepte pentru a-și potoli durerea și porni împleticindu-se prin iarba înaltă, la vale, spre pădurea care străjuia râul. Brazii înalți răspândeau un miros iute și dulceag; sub umbra lor se întindea un covor de ace căzute de-a lungul a sute de ani. Acolo, Scarlett se simți în sfârșit singură și la adăpost. Se chirci obosită pe covorul de ace, cu spatele sprijinit de un trunchi de copac. Trebuia să reflecteze, trebuie să existe un mod de a-și salva viața de la distrugere. Refuza să creadă altfel.
Dar nu-și putea struni mintea să nu sară de la un gând la altul. Era atât de confuză, atât de obosiți.
Mai fusese obosită și altădată și încă mult mai obosită decât acum. Când fusese nevoită să ajungă la Tara din Atlanta, înconjurată de armata yankeilor, nu se lăsase învinsă de oboseală. Când a trebuit să scormonească în țărână după hrană, nu s-a dat bătută, deși nu-și mai simțea mâinile și picioarele. Când a cules bumbac de i s-au jupuit mâinile, când s-a înhămat la plug ca un măgar, de fiecare dată când a trebuit să găsească în ea puterea de a merge mai departe, nu cedase din cauza oboselii. Și n-avea de gând s-o facă nici acum. Nu voia să știe ce înseamnă să renunți.
Privi în gol înfruntându-și demonii. Moartea Melaniei… Moartea lui Mammy… Rhett care o părăsea, pretinzând că mariajul lor a murit.
Asta era cel mai rău. Rhett plecând. Asta trebuia să înfrunte cu demnitate. Îi auzi vocea: „Nimic nu s-a schimbat”.
Nu putea fi adevărat! Și totuși era.
Trebuia să găsească o cale să-l aducă înapoi. Întotdeauna a fost în stare să aibă bărbatul pe care și-l dorea și în fond Rhett nu era nici el decât un bărbat ca oricare altul, nu-i așa?
Nu, nu era un bărbat ca oricare altul și tocmai de aceea îl dorea. O trecu un fior, brusc înspăimântată. Dar dacă de data asta nu va câștiga? Întotdeauna câștigase, într-un fel sau altul, întotdeauna obținuse, într-un fel sau altul, ceea ce-și dorise. Până acum.
Deasupra capului, o pasăre țipă răgușit. Scarlett ridică privirea și auzi un al doilea țipăt tânguitor.
– Lasă-mă în pace, strigă ea. Pasărea își luă zborul și se pierdu în înalt, transformându-se într-un vârtej de un albastru țipător.
Trebuia să se gândească. Să-și amintească ce spusese Rhett. Nu în dimineața aceea sau în noaptea trecută, sau când murise Mammy… Ce-a spus oare în casa noastră, în noaptea când a părăsit Atlanta? A tot vorbit explicând o groază de lucruri. Era atât de calm, atât de răbdător, în felul în care poți fi cu oamenii de care îți pasă prea puțin ca să te și superi pe ei.
Își aminti o propoziție aproape uitată și brusc îi pieri oboseala. Găsise ceea ce căuta. Da! Da, își amintea clar! Rhett îi propusese divorțul. Apoi, după ce ea refuzase cu mânie oferta, el spusese acele cuvinte. Scarlett închise ochii, auzindu-i vocea: „Am să revin destul de des, așa încât să nu se iște bârfe”. Zâmbi. Nu câștigase încă, dar mai exista o șansă. O șansă era destul pentru a continua. Se ridică în picioare și își scutură hainele și părul de acele de brad. Probabil că arăta ca vai de lume.
Râul Flint, noroios și galben, curgea încet și se afunda adânc sub stâncile împădurite. Scarlett privi în jos și aruncă un pumn de ace de brad. Ele se prinseră în vârtejul apei. „Mai departe, murmură ea. Ca mine. Nu te uita înapoi. Ce-a fost a fost Mergi mai departe”. Privi soarele. Un cârd de nori albi, strălucitori, trecea peste el în viteză. Norii păreau umflați de vânt. „Am să răcesc”, se gândi ea. „Aș face mai bine să mă îmbrac gros în după-amiaza asta, la înmormântare”. Se întoarse spre casă. Pajiștea părea mai abruptă decât o știa. Dar n-avea nici o importanță. Trebuia să intre, să se aranjeze puțin. Datorită lui Mammy învățase că trebuie să arate îngrijit Bătrâna îi făcea totdeauna observație când se îmbrăca neglijent.
Scarlett se legăna pe picioare. Trebuie să fi fost și altădată la fel de obosită ca acum, dar nu-și putea aminti. Chiar și pentru asta era prea obosită.
M-au obosit înmormântările, m-a obosit moartea, m-a obosit propria-mi viață, care se destramă puțin câte puțin, părăsindu-mă. Cimitirul din Tara nu era prea mare. Iar mormântul lui Mammy părea uriaș, cu mult mai mare decât al lui Melly, se gândi Scarlett pe neașteptate, deși Mammy se împuținase în așa hal, încât nu mai avea nevoie de o astfel de groapă.
Vântul era mușcător, deși cerul era atât de albastru și soarele atât de strălucitor. Frunze îngălbenite se târau de-a lungul cimitirului, împinse de vânt. Vine toamna, dacă n-o fi aici deja, se gândi ea. Îmi plăcea odinioară, toamna, la țară, călare prin pădure. Pământul părea să fi avut aur în el, iar aerul avea gust de cidru. Ce multă vreme trecuse… N-am mai văzut un cal de călărie adevărat, la Tara, de când a murit tata.
Privi pietrele de mormânt. Gerald O’Hara, născut în ținutul Meath, Irlanda. Ellen Robillard O’Hara, născută în Savannah, Georgia. Gerald O’Hara junior – trei pietre mici de mormânt, toate, la fel. Frații pe care nu și-i cunoscuse. Cel puțin Mammy avea să fie înmormântată aici, alături de „Ellen”, prima ei dragoste, și nu în parcela rezervată sclavilor. Suellen a răcnit de s-a auzit până la cer, dar eu am câștigat bătălia, de îndată ce Will a fost de partea mea. Când Will pune piciorul în prag, așa se întâmplă. Păcat că-i așa înțepat când e vorba să-i dau ceva bani. Casa arată groaznic.
Tot așa arată și cimitirul, de fapt. Bălării peste tot, sunt pur și simplu meschini. Și toată înmormântarea asta pe Mammy ar fi dezgustat-o. Predicatorul ăla negru tot dă din gură și pun pariu că nici n-a cunoscut-o. Mammy n-ar fi dat doi bani pe el, ea a fost romano-catolică, toată lumea din casa Robillard era, cu excepția bunicului, dar pe el nu-l asculta nimeni, după părerea lui Mammy. Ar fi trebuit să găsim un preot, dar cel mai aproape ar fi fost la Atlanta și ar fi durat câteva zile ca să ajungă aici. Biata Mammy. Și biata mama. A murit și a fost înmormântată fără preot. La fel și tata. Dar probabil că asta nu conta prea mult pentru el. Moțăia totdeauna în timpul slujbei.
Scarlett privi cimitirul prost întreținut, apoi fațada dărăpănată a casei. Îmi pare bine că mama nu-i aici să vadă toate astea, se gândi cu o bruscă mânie și durere. I-ar rupe inima. Scarlett văzu, pentru o clipă, silueta înaltă și grațioasă a mamei, desenată perfect, de parcă Ellen O’Hara ar fi fost în preajmă, printre cei din cimitir. Întotdeauna impecabil îmbrăcată, cu mâinile ei albe ocupate cu lucrul de mână sau înmănușate, atunci când ieșea pentru operele ei de binefacere, mereu cu vocea blândă, dirijând toate ale casei, veghind la ordinea meticuloasă a vieții la Tara. Oare cum de reușea? Scarlett plânse în tăcere. Cum de era lumea atât de frumoasă câtă vreme fusese ea acolo? Eram cu toții atât de fericiți atunci, indiferent ce se întâmplă, mama putea să îndrepte lucrurile. Cât de mult mi-aș dori să se afle încă lângă mine! M-ar strânge la piept și toate necazurile s-ar risipi.
Cartea Scarlett poate fi achiziționată de la: