Din umbra mașinii, Stephens îl urmărea pe individul scund intrând pe sub porticul puternic luminat. Porni repede după el. Ajunse la ușă cu răsuflarea tăiată și aruncă o privire prin geam.
Se retrase în grabă, apoi înaintă din nou, până când reuși să vadă în interior. Indianul aștepta lângă un stand de reviste, pe jumătate întors cu spatele spre Stephens, și se uita într-un ziar subțire. Apropiindu-se, văzu titlul The Almirante Herald și își dădu seama că celălalt citea cu interes articolul despre sosirea lui Tannahill.
Tezlacodanal își puse ziarul împăturit sub braț, ridică disprețuitor din umeri și porni, prin holul spațios, în direcția liftului. Îl salută din cap pe mecanic și trecu mai departe, intrând într-un coridor strălucitor luminat. Se opri la jumătate, în dreptul unei uși, scoase o cheie, încercă stângaci să deschidă și dispăru.
Stephens își croi drum prin gardul viu și se deplasă de-a lungul unei laturi a clădirii. Se opri lângă o fereastră, de unde se strecura o rază de lumină prin storuri.
Fereastra era deschisă și perdelele se mișcau în briza care adia ușor. Era liniște și nici o umbră nu se vedea în interior. După o jumătate de oră de așteptare, Stephens începu să se întrebe dacă a apreciat corect distanța. Să fi fost acesta apartamentul în care intrase Tezlacodanal, sau altul?
Se întoarse, oprindu-se la fiecare fereastră. Storurile erau pe jumătate trase și putu verifica astfel că toate camerele comunicau între ele.
Stephens se trase în umbra unui boschet și reîncepu să aștepte. Timpul trecea greu și se făcea din ce în ce mai rece. Luna se ridica în stânga, peste vârfurile copacilor, ca o felie mare de lămâie ce se furișa tot mai sus, pe cer. Veghea aceasta devenea tot mai stranie. Era greu să-ți câștigi existența ca avocat.
Lumina stăruia în spatele storurilor, o licărire slabă, ca o sfidare. Era tot mai agitat și mânios pe Tezlacodanal, că nu se duce la culcare; apoi mânios pe sine însuși. Cum putea să creadă că lumina nestinsă însemna obligatoriu că omul e încă treaz? Gândul acesta îl determină să acționeze.
Se apropie de fereastră și, împingând storurile, privi înăuntru. Văzu un divan, un covor roșu, un scaun și o ușă deschisă. De acolo venea lumina, de la o lampă de birou. În spate se vedeau rafturi cu cărți și niște statuete de lut.
Stephens se îndreptă, precaut, spre cealaltă parte a ferestrei, împinse marginea storului și privi din nou. Umbre. Mai multe scaune și lumina reflectată. Ușa deschisă nu se vedea de aici. Nici un zgomot care să indice vreo urmă de viață, prezența vreunei ființe umane.
Era din ce în ce mai atent, dar nu ezită. Împinse fereastra și, într-o clipă, se balansa pe pervaz. Prinse storul și, ridicându-l, se furișă pe sub el, lăsându-se pe divanul de sub fereastră. Coborî storul la loc, așteptă câteva secunde, apoi păși fără zgomot pe covor. Din cinci pași mari, traversă camera și ajunse lângă ușă.
Nu era nimeni în cea de a doua cameră, dar o ușă deschisă ducea mai departe. În timp ce stătea acolo, auzi respirația regulată a unui om care dormea.
Stephens nu se mișcă imediat. Ce voia de fapt? Informații. Dar ce fel de informații se aștepta să obțină?
Nehotărât, aruncă o privire prin cameră. Cabinetul nu era așa mare cum părea de la fereastră și toate cărțile se aflau într-o singură bibliotecă. Stephens privi scurt într-acolo și tocmai voia să se întoarcă, preocupat de principala lui problemă, când un titlu îi atrase atenția: Viteazul Tanequila. Era un volum subțire și nu-i luă prea mult timp să și-l strecoare în buzunar. Apoi, atent, le trecu repede în revistă pe celelalte. Majoritatea erau în spaniolă, limbă pe care n-o prea cunoștea. Dar mai erau și trei în engleză, care-l făcură curios. Luându-le cu grijă, se retrase în salon și apoi spre fereastră.
Ajuns afară, în siguranță, uimirea-i crescu la gândul că reușise să se retragă și, mai ales, să intre. Acasă își găsi telefonul reparat și sună la Societatea de Telecomunicații. Dar cu Peeley tot nu reuși să ia legătura.
Hotărât să aștepte un răspuns, își puse pijamaua și halatul de casă și se așeză pe sofaua din salon, cu cărțile furate lângă el. Erau toate despre Grand House și despre stăpânii ei și nu-și amintea să fi văzut vreuna din ele până acum, nici măcar la biblioteca publică din Almirante, secțiunea specială Tannahill.
Stephens alese mai întâi istoria clădirii (The History of the Grand House) și citi pe pagina de gardă:
Prima ediție.
Treizeci și cinci de volume publicate.
Distribuită cu regim special.
Ianuarie 1870
Întoarse pagina și citi primul paragraf din capitolul I:
De mai bine de o mie de ani, neclintită pe un deal înalt, o casă extraordinară stă de veghe la malul mării. Nu se știe precis cine anume a construit-o.
Stephens trecu cu privirea peste întreaga pagină, le răsfoi pe următoarele, citind câte un fragment la întâmplare și reținând esențialul din celelalte. Modul acesta de a citi se dovedi folositor, își amintea de romanele istorice citite cândva. Imaginația autorului furniza amănunte din belșug despre una din cele mai puțin cunoscute epoci din istoria lumii: Vechiul Mexic și California de Sud, de la anul 900 d. C. până la venirea spaniolilor.
Complexitatea detaliilor îi suna fals lui Stephens. Cunoștea destul de bine istoria populațiilor maya și toltecă pentru a-și da seama că detaliile depindeau de descoperirile arheologice și de descifrarea unui sistem de fapte înregistrate, dar neprelucrate. Şi iată: nume de preoți, soldați din garda unui personaj numit Uxulax, care fusese țintuit cu săgeți pentru nu se știe ce crimă. Cu o mie de ani în urmă, acest ticălos, ivit acum din noaptea uitării, fusese executat și înmormântat în partea de est a dealului, sub niște pini, doborâți mai târziu de tolteci. Și toate astea erau povestite în două fraze, fără vreun scop aparent.
Când au venit, în șiruri lungi de soldați, asudând obosiți, de-a lungul coastei, în căldura unei toamne timpurii, toltecii au vrut să distrugă casa. Dar, ca și celelalte expediții care ajungeau, din când în când, pe aceste tărâmuri îndepărtate, nu aveau echipamentul necesar pentru a distruge o construcție de marmură.
Și preoții-soldați au mai descoperit ceva. Confortul lăsat de foștii proprietari, care se retrăseseră în grabă, într-un sat mai sigur din nord, era superior tuturor condițiilor pe care le-au avut ei vreodată. Și-au împăcat conștiințele prin construirea unui templu de lemn, pe o colină artificială, astfel încât acesta să domine casa. Kukulcan fiind astfel aparent satisfăcut, au folosit clădirea ca reședință pentru ei și femeile lor. Favorita unui lung șir de preoți-comandanți a fost… Numele era șters. Stephens privea fix și încurcat la scrisul acum ilizibil. Nu părea să existe vreun motiv pentru asta, dar cerneala cu care fuseseră tăiate rândurile era foarte închisă la culoare și nu se mai vedea nici o urmă de literă dedesubt.
Ridică din umeri și continuă să citească. Era fascinat acum, pe măsură ce înainta. Numărul mare de detalii crea o anumită atmosferă.
Criza civilizației ocupanților tolteci a survenit după ani și ani lipsiți de expediții militare importante. Preotul comandant depășise zece ani în această funcție și, fiind un individ limitat.
Cartea Casa veșniciei poate fi achiziționată de la: