În cele din urmă, îl descoperi pe Camel în Biblioteca de Nord. În mod normal, ei nu lucrau acolo – locul era supra încălzit, iar spațiul îngust și dreptunghiular, combinat cu mobilierul și decorațiunile verzulii, îți dădea impresia că te afli într-un acvariu pentru pești tropicali. Biblioteca de Nord era folosită pentru consultarea cărților rare și prețioase, și acolo mai fusese amplasat un număr de scaune rezervat care erau utilizate numai și numai de cercetătorii eminenți care se bucurau și de privilegiul de a-și putea lăsa cărți pe mesele de lucru pe perioade nedeterminate de timp. Respectivele mese erau rareori ocupate de cineva, dacă făceai abstracție de teancurile de cărți și de permise de biblioteca pe care erau înscrise nume de prestigiu, și ele îi sugerau lui Adam un muzeu al figurinelor de ceară din care toate exponatele fuseseră retrase pentru a fi renovate.
– Ce faci aici? îi șopti el lui Camel.
– Citesc o carte despre care se pretinde că ar fi pornografică, veni explicația lui Camel. Trebuie să completezi un formular de cerere special și apoi să citești cartea aici, chiar sub nasul supraveghetorului de sală. Asta ca să se asigura că nu te masturbezi, cred eu.
– Doamne Dumnezeule! Şi crezi că o să-mi impună și mie să fac așa ceva pentru Amantul doamnei Chatterley?
– Nu prea-mi vine să cred, de vreme ce acum poți s-o cumperi și să te masturbezi acasă.
– Ce loc zici că mi-ai ținut ocupat în Sala de lectură?
– Cel de lângă mine. Cred că e numărul treisprezece.
– Am senzația că dezvolți un atașament special față de numărul treisprezece atunci când vine vorba de mine, spuse Adam, nemulțumit. Nu sunt superstițios, dar nu are nici un sens să risc.
– Ce să riști?
– Las-o baltă! bombăni Adam.
Apoi se întoarse în Sala de lectură și, mânuind cu o dexteritate cultivată în timp uriașele volume ale catalogului bibliotecii, completă fișele de cerere pentru Curcubeul și pentru alte câteva studii critice asupra operei lui D. H. Lawrence. Apoi reveni la scaunul pe care Camel i-l ținuse ocupat și așteptă. Unul dintre multele momente de temporizare practicate în muzeu și care aminteau de o epocă mai tihnită și mai aristocratică era faptul că toate cărțile se aduceau la masa celui care le cerea. Pe de altă parte, biblioteca era atât de cuprinzătoare – Adam înțelesese că era vorba de vreo șase milioane de volume – și avea un personal atât de redus, încât în mod normal trebuia să treacă o oră de la momentul completării formularului și până la aducerea cărții. Așa că Adam se așeză în scaunul său încăpător și tapițat, ignorând privirile invidioase și acuzatoare pe care i le azvârliră cititorii din vecinătatea sa. Din cine știe ce motiv, în Sala de lectură exista cam un scaun tapițat la zece scaune obișnuite, iar lupta pentru obținerea unuia tapițat era acerbă.
Scaunele tapițate erau strașnic de confortabile. Adam se întrebă dacă nu erau cumva fabricate de Brownlong and Co. Dacă lucrurile ar fi stat așa, sentimentul lui era că s-ar fi putut înscrie în concursul acela cu un entuziasm veritabil:
Un scaun Brownlong ar vrea să aibă-oricine, în el îmi scriu lucrarea și mi-e bine.
De obicei numele fabricantului era plasat pe partea de dedesubt a scaunului, nu-i așa? Adam se întrebă dacă n-ar putea să-și întoarcă scaunul cu susul în jos ca să verifice, dar decise că ar fi atras prea tare atenția. Își roti privirile în jur – nimeni nu se uita la el. Așa că scăpă în mod intenționat un creion pe podea și apoi se aplecă, chipurile, să-l recupereze, holbându-se concomitent pe dosul scaunului. Reuși să distingă vag o plăcuță cu un nume înscris pe ea, dar nu izbuti să citească numele. Își răsuci atunci capul astfel încât să ajungă cu fața în sus exact sub scaun, dar își pierdu echilibrul și căzu greoi pe podea. De la mesele de lucru din vecinătate, chipuri surprinse, deranjate sau amuzate a întoarseră spre el. Roșu de jenă, dar și din pricina sângelui care îi urcase la cap în timpul cât stătuse aplecat cu țeasta în jos, Adam își recuperă scaunul. Apoi se frecă buimăcit pe țeastă.
Tânărul era copleșit de un sentiment de autocompasiune. Era a doua oară când cădea în dimineața asta. Apoi, mă fuseseră și halucinațiile acelea. Era evident că ceva nu erau deloc în ordine cu el. Se afla în pragul unei căderi nervoase. Repetă cuvintele doar pentru sine, cu o anumită plăcere. Cădere. Nervoasă. Vorbele respective îi evocau șansa un pasivități și tihne viitoare, a unei retrageri inevitabile di lume, a unei poveri uriașe de griji transferate pe umerii altcuiva. Se și văzu zăcând moale într-o cameră întunecoasa în timp ce prietenii și medicii, îngrijorați cu toții, ținea conferințe murmurate în jurul patului său. Ar putea să înainteze și o petiție papei, obținând astfel o dispensă specială pentru el și Barbara, ca să poată recurge la mijloace contraceptive artificiale. Sau poate că urma să moară, cazi său tragic avea să atragă atenția Conciliului de la Vatican și, în urmă acestui fapt, doctrina legii naturale avea să fi revizuită. O grămadă de lucruri care i-ar prinde al naibii de bine. În cele din urmă, Adam hotărî că n-o să aibă o cădere nervoasă.
La muncă, la muncă… Începu să-și despacheteze grabnic sacoșele sale ticsite. Nu trecu mult timp și masa sa de lucru încăpătoare, acoperită cu o mușama ce imita pielea, dar de culoare albastră, se umplu cu teancuri înghesuite de cărți dosare, mape, fișe de lucru și ciorne vechi pe care tânărul mâzgălise note și trimiteri bibliografice. În această etapă energia și hotărârea lui Adam scăzură asemenea mercurului unui termometru scufundat în apă rece. Cum o să reușească să organizeze toate chestiile astea într-o formă coerentă.
Subiectul tezei de doctorat a lui Adam fusese inițial Limbaj și ideologie în proza modernă, dar avusese parte de nenumărate ajustări și restrângeri din partea comisiei și cercetări până să ajungă la forma actuală – Structura propozițiilor dezvoltate în trei romane englezești moderne. Din câte se părea, restrângerea subiectului nu-i ușurase deloc sarcina. Încă nu se hotărâse care vor fi cele trei romane pe care avea să le analizeze și nici măcar cât de extinsă urma să fie o propoziție dezvoltată, așa că se gândise, plin de speranță, că Lawrence îi va oferi nenumărate propoziții în care justețea abordării să nu fie în nici un fel pusă la îndoială.
Adam răsfoi cu indiferență pagini întregi de note asupra unor romancieri minori care acum erau deja excluși din teza sa. Avea, de exemplu, grămada asta de hârtii despre Egbert Merrymarsh, un scriitor catolic și un contemporan mai tânăr al lui Chesterton și al lui Belloc. Adam scrisese un întreg capitol, intitulat provizoriu Poantele divine, care avea ca subiect utilizarea paradoxului și a antitezei în sprijinul superficialei apologii a creștinismului practicate de Merrymarsh. Muncă în zadar.
Adam căscă și se uită la ceasul de deasupra intrării în Biblioteca de Nord. Urma să mai treacă multă vreme până să i se aducă volumele pe care le ceruse. Cu excepția lui, toată lumea din jur părea să muncească, tăcută și concentrată. Aproape că puteai auzi un zumzăit slab de rotițe și curele cerebrale rotindu-se grăbite. Pe Adam îl asaltară niște stări antagonice: de vinovăție, invidie, frustrare și revoltă. De învins, a învins revolta – această nemișcare liniștită, ca și reținerea sa fizică erau nenaturale.
Începu să se joace cu pixul, încercând să-l facă să stea în Picioare. Nu izbuti, iar pixul se rostogoli pe podea. Se aplecă să-l ridice, dar cu precauție, și, când se ridică, întâlni privirea încruntată a unui cititor deranjat. Adam se încruntă și el, ca răspuns. De ce să nu-i distragă atenția? Distragerea atenției era la fel de necesară pentru sănătatea mentală ca și exercițiile fizice pentru cea a trupului. De fapt, chiar ar fi o idee bună ca, de două ori pe zi, Sala de lectură să fie golită de cititori și toți cercetătorii și ceilalți indivizi studioși să iasă afară unul câte unul și să facă exerciții fizice în curtea din fața muzeului. Nu, de fapt n-ar fi o idee bună. Adam ura exercițiile fizice. În loc de asta, să presupunem că podeaua circulară a Sălii de lectură ar fi asemene podelelor rotative de pe scena unui teatru și că ar exista regulă conform căreia, după fiecare oră, supraveghetor trebuie să tragă de o manivelă ca să pună întreaga scenă în mișcare, astfel încât spițele reprezentate de șirul de mese să facă un număr de rotații antrenante și distractive. Da, mesele să fie montate în așa fel încât să se poată balansa în sus și-n jos, precum călușeii dintr-un carusel. Asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să se întrerupă neapărat din lucru, ci doar că le-ar mai înviora corpul înțepenit în această poziție. I-ar mai înzdrăveni. Ar încuraja circulația sângelui. Da, trebuia să țină minte ideea asta și să i-o spună și lui Camel. Scena Rotativă a Muzeului Britanic… Închise oct și se delectă cu viziunea încântătoare a unei scene pline de veselie, în care podeaua se rotea, iar studioșii își zâmbea tăcuți unii altora cu vădită plăcere, în timp ce scaunele care ședeau se ridicau deasupra despărțiturilor sălii și apoi coborau din nou, lin… Poate că ar fi nimerită și ceva muzică veselă, cu clopoței și tot tacâmul…
Cartea Muzeul britanic s-a dărâmat! poate fi achiziționată de la: