L-am cunoscut bine pe Dumnezeu. Am fost apropiațî, pot să spun. Cred că Dumnezeu m-a iubit mult în felul lui greoi și onest. Ne-am întâlnit la discotecă, în sat. Eu aveam 15 ani pe atunci și mă lăudam peste tot că mi-o trăsesem cu jumătate din fetele din comună, dar abia dacă atinsesem câteva perechi de țâțe, și asta întâmplător, în aglomerația din autobuzul cu care mergeam la școală. El era cu 15 ani mai bătrân, cel mai mare dintre cei nouă frați, și bătuse jumătate din sat. Era aprig la băutură și nu-i stătea nimeni în față când se înfuria. De-aia i se spunea Dumnezeu. De culcat, nu se lăuda că se culcase cu vreuna. Dar nu conta. Cu asta mă ocupam eu.
A fost dragoste la prima vedere. Ne completam ca micul cu muștarul. A venit la mine cu o sticlă de bere, clătinându-se.
– Nu ești băiatu’ lu Radu? Tac-to m-a învățat pe mine matematici grele! Eu te respect și te desconsider foarte mult și pe tine, și pe dom’ director, mi-a spus, în timp ce m-a pupat pe obraz, în fumul discotecii de țară, duhnind a poșircă.
– Ia și bea, ce dacă ești băiat de profesor! Tac-to bea de stinge, mi-a răsucit el cuțitul în rană.
Am vorbit mult în noaptea aia și l-am convins, după câteva beri, că suntem rude. Nu era ușor să-l convingi pe Dumnezeu de ceva. Trebuia să pui suflet și să crezi în ceea ce spui. A fost încântat de asociere și de atunci îmi spunea: „Vărule”. Nu e puțin lucru ca la 15 ani să fii vărul lui Dumnezeu! Am fabulat mult atunci, citisem câteva cărți la vârsta aia și mă transformam, vorbind cu el, într-un personaj care trecuse prin tot felul de chestii. Mințeam de plăcere. Din rațiuni estetice. Nu-mi plăcea viața așa cum era ea și voiam să-i arunc puțină culoare în obraji.
Dumnezeu era atât de temut în sat, încât deja nu mai era nevoie să bată pe nimeni ca să se impună. Îi plăcea un singur cuvânt: „Respect”. Îl pomenea tot timpul, lovind cu pumnul lui mare în masă:
– Vărule, dacă mă respecți, te respect și eu! Dacă n-ai respect, n-ai nimic. Nu ești om.
Vorbeam întruna. Aveam și eu cuvântul meu preferat: „Simbolic”. Eram și poet pe vremea aia. I l-am explicat și i-a plăcut. Îl murmura uneori ca pe un descântec.
– Simbolic, simbolic… Frumos cuvânt, vărule. Deștept ăla care l-a inventat!
Eu îi tot povesteam. El asculta și bea. Începusem să beau și eu. Lui Dumnezeu îi plăceau poveștile.
Trecea timpul. Creșteam și devenisem și mai înfumurat. Atinsesem stângaci și grăbit câteva perechi de țâțe. În afara ălora din autobuz. În fiecare sâmbătă eram la discotecă. Dumnezeu la fel. Dar tot nu bătea pe nimeni. Nici eu nu reușeam cu niciun chip să ajung la jumătatea de jos a femeii. Devenisem un fel de Dumnezeu al sânilor. Un Dumnezeu al sirenelor, fără pizde, dar care mă striveau cu țâțele.
Cu timpul, am făcut o asociere între lipsa mea de activitate sexuală și Dumnezeu care nu lovește pe nimeni. „Când o să bată Dumnezeu pe cineva, o să am și eu parte de sex!” La vârsta aia, totul era posibil. Cu o singură condiție. Ca Dumnezeu să rupă vraja și să dea cuiva măcar un pumn! Atât de simplu era.
– Dumnezee, tu nu bați pe nimeni? Cine ești tu în satul ăsta? l-am întrebat sâmbăta următoare.
– De ce să bat, vărule? Toată lumea mă respectă și dacă mă respectă ei, îi respect și eu. Și nu-i bat. Cum să bați un om care te respectă?
Era clar, trebuia să-l provoc să-l trosnească pe unul. Când e vorba de futut, nu există limită. Drumul meu către pizdă era blocat de respect.
Era sfârșitul verii și fetele venite de la oraș, în vacanță, trebuiau să se întoarcă la școală. Aveam seara asta și încă o sâmbătă la dispoziție. Și dacă nu reușeam atunci să-mi ating visul, până la vacanța de Crăciun nu prea mai aveam șanse.
Am ieșit în fața discotecii. În cărțile mele, soluțiile le apăreau singure eroilor în momentele de criză. Am ieșit așteptând un miracol. Pe gardul din față se pupau unii. Probabil că se vor fute mai încolo, m-am gândit. Lângă ei beau bere cinci băieți din satul vecin. Toți, mai mari decât mine. Terminaseră liceul.
Aveam o șansă.
Cartea Xanax poate fi achiziționată de la: