Sortam lingă G. G. Într-o dimineață. Așa-i ziceau: G. G. Numele lui real era George Greene. Dar de ani de zile i se zicea doar G. G. și după o vreme arăta a G. G. Era factor de pe când abia trecuse de douăzeci de ani și acum se apropia de șaptezeci. Vocea-i pierise. Nu vorbea. Croncănea. Și când croncănea, nu spunea mare lucru. Nu era nici simpatizat, nici antipatizat. Era pur și simplu acolo. Fața-i era zbârcită, ca. Vârtejuri și movile de carne urâta. Nici o lumină nu-i licărea p chip. Era un bătrân tovarăș bătucit care-s făcuse treaba: G. G. Ochii-i arătau ca niște bucăți inerte de lut îndesate-n orbite. Era mă bine să nu te gândești sau să te uiți la el Dar G. G., ca veteran, avea unul dintre cele mai ușoare trasee, chiar la margine cartierului bogat, în fapt, puteai să-i zic deja cartierul bogat. Casele, deși vechi, era mari, cele mai multe cu etaj. Peluze larg tunse și ținute-nverzite de grădinari japonezi. Câteva staruri de cinema locuiau acolo. Un celebru autor de benzi desenate. Un scriitor de bestseller-uri. Doi foști guvernatori. Nimeni nu-ți vorbea în zona aia. Nu vedea niciodată pe nimeni. Singurul moment îi care mai zăreai pe câte cineva era la-nceputul traseului, unde erau case mai puțin scumpe și aici copiii te sâcâiau. Vreau să zic, G. G. era burlac. Și avea fluierul ăla. La-nceputul traseului, se-ndrepta din șale, își scotea fluierul, unul mare și suflă-n el, împroșcând scuipat în toate direcțiile. Asta era ca să anunțe pe copii că a sosit. Avea bomboane pentru copii. Și veneau fugind și le dade bomboane pe când înainta pe stradă. Bunul bătrânul G. G.
Am aflat de bomboane prima oară când am primit traseul. Lui Stone nu-i convenea să-mi dea un traseu așa ușor, dar câteodată n-avea ce să facă. Deci mergeam și băiețelul ăla vine și mă-ntreabă:
– Hei, unde mi-e bomboană? Și eu i-am zis:
– Care bomboană, puștiule? Și puștiul a spus:
– Bomboana mea! Vreau bomboana mea!
– Ascultă, puștiule – am zis – tre’ să fii sărit. Mama ta te lasă să umbli așa de capul tău?
Puștiul s-a uitat la mine ciudat.
Dar într-o zi G. G. a avut probleme. Bunul, bătrânul G. G. A dat peste fetița aia nouă-n cartier. Și i-a dat niște bomboane. Și-a zis „O, ce fetiță drăguță Mi-ar plăcea să fii fetița mea!”
Mama ascultase la fereastră și-a fugit afară țipând, acuzându-l pe G. G. de molestare de minori. Nu știa despre G. G., așa că, atunci când l-a văzut dându-i fetei bomboane și făcând afirmația aia, a fost prea mult pentru ea.
Bunul, bătrânul G. G. Acuzat de molestare de minori.
Am intrat și l-am auzit pe Stone la telefon, încercând să-i explice mamei că G. G. e o persoană onorabilă. G. G. stătea pur și simplu-n fața mesei lui de cartare, împietrit.
Când Stone a terminat și a-nchis, i-am zis:
– N-ar trebui să te ploconești în fața femeii ăleia. Are-o minte bolnavă. Jumătate din mamele din America, cu pizdele lor mari și neprețuite și cu fetițele lor neprețuite, jumătate din mamele din America au minți bolnave. Spune-i s-o lase moartă. Lui G. G. nici nu i se-ntărește, știi bine.
Stone a dat din cap:
– Nu, publicul e dinamită! Asta-i dinamită!
Asta-i tot ce-a putut să spună, îl mai văzusem pe Stone înainte – cocoșându-se și cerșind și explicându-i fiecărui țăcănit care suna în legătură cu orișice…
Sortam lingă G. G. pe traseul 501, ceea ce nu era tocmai rău. Trebuia să mă lupt să-i dau de cap cu aranjatul corespondenței, dar era posibil și asta-ți dădea speranță. Degeaba-și știa G. G. cartatorul cap-coadă și-napoi, mâinile-i încetineau. Pur și simplu introdusese prea multe scrisori toată viața – până și trupul lui cu simțurile moarte se revoltă, în cele din urmă. De mai multe ori în cursul dimineții l-am văzut poticnindu-se. Se oprea și șovăia, intră-n transă, apoi se scutură și mai punea niște scrisori. Nu mă-nnebuneam după el. Viața lui nu fusese una vitează și s-a dovedit, mai mult sau mai puțin, o grămadă de rahat. Dar de câte ori se poticnea, ceva-n mine se clătina. Era ca un cal credincios care nu mai poate să meargă. Sau ca o mașină veche, cedând pur și simplu într-o dimineață.
Era o corespondență grea și uitându-mă la G. G. m-a luat cu frisoane. Pentru prima oară în mai bine de patruzeci de ani risca să rateze distribuția de dimineață! Pentru un om atât de mândru de slujbă și de munca lui ca G. G., asta putea fi o tragedie. Ratasem o mulțime de distribuiri de dimineață, și-a trebuit să duc sacii la cutii cu mașina mea, dar atitudinea mea era un pic diferită.
S-a poticnit din nou.
Dumnezeule, m-am gândit, nimeni nu mai observă asta-n afară de mine?
M-am uitat în jur, nimeni nu era preocupat. Toți declaraseră, într-un moment sau altul, cât le e de drag – „G. G. e un tip de treabă”. Dar „bunul, bătrânul” se prăbușea și nimănui nu-i păsa. La urmă aveam în față mai puțină corespondență decât G. G.
Poate că-l pot ajuta să-și aranjeze revistele, m-am gândit. Dar a venit un funcționar și mi-a mai pus un teanc de scrisori în față și eram din nou aproape la același nivel ca G. G. O să fie la limită pentru amândoi. M-am poticnit o clipă, apoi am strâns din dinți, mi-am îndepărtat picioarele, m-am aplecat ca un tip care tocmai a luat un pumn puternic și am început să cern maldărul de scrisori.
Două minute înainte de ora fatidică și eu și G. G. terminasem, cu revistele clasate și împachetate, cu scrisorile par-avion ordonate.
Aveam s-o scoatem la capăt amândoi. Îmi făcusem griji degeaba. Atunci a venit Stone. Ducea două mănunchiuri de fluturași. I-a dat un mănunchi lui G. G. și pe celălalt mie.
– Trebuie lucrate și-astea, a zis, apoi s-a cărat.
Stone știa că n-aveam cum să ne ocupăm de alea și să fim gata la timp pentru distribuție. Am tăiat, excedat, sforile din jurul fluturașilor și am început să-i sortez. G. G. stătea pur și simplu și se uita la mănunchiul ăla de fluturași.
Apoi și-a lăsat capul jos, și-a lăsat capul pe mâini și a-nceput să plângă încet.
Nu-mi venea să cred.
M-am uitat în jur.
Ceilalți factori nu se uitau la G. G. Își așezau scrisorile, le legau, vorbind și râzând unii la alții.
– Hei, am zis de câteva ori, hei! Dar nu se uitau la G. G.
M-am dus la G. G. L-am atins pe braț:
– G. G., am zis, cu ce pot să te-ajut?
A sărit de la locul lui, a fugit în sus pe scară la vestiar. M-am uitat la el când se ducea. Nimeni nu părea să observe. Am mai băgat niște scrisori, pe urmă am fugit și eu pe scări.
Era acolo, cu capul pe brațe la una dintre mese. Doar că acum nu mai plângea în liniște. Plângea cu sughițuri și se tânguia.
Tot corpul i se zguduia, în convulsii. Nu se mai oprea.
Am alergat jos pe trepte, am trecut pe lângă toți factorii până la biroul lui Stone.
– Hei, hei, Stone! Doamne, Stone!
– Ce e? A-ntrebat.
– G. G. a clacat! Nimănui nu-i pasă! E sus și plânge! Are nevoie de ajutor!
– Cine-i preia traseul?
– Ce contează? Îți zic, îi e rău! Are nevoie de ajutor!
– Tre’ să găsesc pe cineva să-i preia traseul!
Stone s-a ridicat de la birou, s-a-nvârtit pe-acolo uitându-se la factori de parc-ar mai fi putut fi vreunul în plus pe undeva. Pe urmă s-a-ntors grăbit la biroul lui.
– Ascultă, Stone, cineva tre’ să-l ducă pe omul ăla acasă. Spune-mi unde stă și-o să-l duc chiar eu acasă – cât ai zice pește. Pe urmă o să-ți preiau nenorocitul de traseu.
Stone a ridicat privirea:
– Cine preia masa ta?
– Las-o naibii de masă!
– DU-TE ȘI FĂ-ŢI TREABA!
Apoi a vorbit cu alt supervizor la telefon:
– Alo, Eddie? Ascultă, am nevoie de un om aici…
N-aveau să mai fie bomboane pentru copii în ziua aia. M-am întors. Toți ceilalți factori plecaseră. Am început să așez fluturași.
Alături pe masa lui G. G. era legătura lui fluturași nedesfăcuți. Eram iar în ui Fără mașină de expediție. Când am ajuns întârziere în dup-amiaza aia, Stone făcut referat.
Nu l-am mai văzut pe G. G. niciodată. Nimeni nu știa ce i s-a-ntâmplat. Nici n-a mai vorbit cineva despre el vreodată. „Tipi de treabă.” Omul dăruit serviciului. Cu gâtul tăiat peste o mână de fluturași de la un magazin local – cu oferta lui specială: o cutie săpun de rufe de firmă – gratis, la prezentarea cuponului, pentru orice cumpărați peste 3 dolari.
După trei ani am ajuns „permanent”. Asta-nsemna concedii plătite (suplinitorii: erau plătiți pentru vacanțe) și săptămâna de lucru de 40 de ore, cu două zile libere. Stone a fost de asemenea obligat să mă desemne ca înlocuitor pe cinci trasee diferite, era tot ce trebuia să duc – cinci trasee diferite. Cu timpul, o să-nvăț sectoarele, plus scurtăturile și capcanele fiecare traseu. Fiecare zi care vine va fi ușoară. Aș putea să-ncep să-mi cultiv aerul ăla degajat.
Totuși, într-un fel, nu eram prea fericit. Nu eram unul care să caute cu intenție suferința, slujba era tot destul de grea, dar îi lipsea într-un fel farmecul de pe vremuri al zilelor mele ca suplinitor – să nu-stii-ce-naiba-se-va-ntâmpla-n următoarea clipă.
Câțiva titulari au venit și mi-au strâns lina.
– Felicitări, au zis.
– Mda, am zis eu.
Felicitări pentru ce? Nu făcusem nimic, cum eram membru al clubului. Eram unul dintre băieți. Puteam să stau acolo ani întregi, în cele din urmă să-mi cer traseul meu. Să primesc cadouri de Crăciun de la oamenii de la mine din zonă. Și când sunam să mă anunț bolnav, i-ar fi spus vreunui nenorocit de suplinitor: „Unde e factorul obișnuit azi? Ai întârziat. Cel obișnuit nu-ntârzie niciodată”.
Deci, iată-mă. Apoi a venit o circulară im că nici un chipiu său echipament nu trebuie să fie puse pe masa de cartare a factorilor. Cei mai mulți dintre băieți își puneau chipiurile acolo. Nu-ncurcau cu nimic și economiseai un drum până la vestiar. După trei ani în care-mi pusesem chipiul acolo, mi se comandă să nu fac așa. Așa, va să zică, ajungeam tot mahmur și nu-mi stătea mintea la lucruri cum ar fi chipiul. Deci chipiul meu era tot acolo, în ziua de după sosirea ordinului.
Cartea Poșta poate fi achiziționată de la: