Ochii mi s-au deschis brusc, la șase dimineața fix. Fără mișcat blând din gene, fără clipit leneș, răgaz pentru recăpătat cunoștința. Trezirea a fost mecanică. Un truc de ventriloc cu marionetă, ce-ți dă fiori: lumea e neagră și apoi, dintr-odată, începe spectacolul! 6–0–0 arăta ceasul – mi se ițea în față, primul lucru pe care l-am văzut. 6–0–0. Părea cumva altfel. Arareori mă trezeam la ore atât de fixe. Eram un tip care practica trezitul la întâmplare: 8:43, 11:51, 9:29. Nu existau alarme în viața mea.
În exact momentul acela, la 6:00, soarele s-a înălțat peste șirul de stejari, dezvăluindu-și întreaga putere de zeu furios și văratic. Lumina sa a izbucnit peste râu, către casa noastră, ca un deget lung, gata să mă împungă prin draperiile subțiri ale dormitorului nostru. Acuzator: Ai fost văzut. Vei fi văzut.
M-am răsucit în pat, adică în patul nostru din New York adus în casa cea nouă, pe care încă o numeam casa cea nouă, deși ne mutaserăm aici de doi ani. E o casă închiriată, chiar pe țărmul râului Mississippi, o casă care țipă a Nou-Îmbogățiți de Suburbie, genul de loc pe care mi-l doream în copilărie, aflat în partea mea de oraș, cea sărăcăcioasă. Genul de locuință care apare imediat familiară: căsoiul masiv, țipând de nou-nouț ce e, fără personalitate, genul de casă pe care soția mea l-ar fi detestat – și chiar îl detesta.
„Să-mi las sufletul la intrare înainte să deschid ușa?” a fost prima ei replică la sosire. Făcuserăm un compromis: Amy insistase să închiriem, și nu să cumpărăm, în orășelul meu de baștină din Missouri, cu speranța fermă că n-aveam să rămânem legați prea mult de locul acela. Însă singurele case de închiriat erau înghesuite într-un perimetru imobiliar ce se dovedise un eșec: un minioraș fantomă de reședințe deținute de bănci, lovite de recesiune și la preț redus, un cartier care se închisese încă dinainte să se deschidă. Era un compromis, dar nu și pentru Amy, nici vorbă. Pentru Amy însemna un capriciu sadic de-al meu, o răsucire vicleană și egoistă a cuțitului în rană. Voiam s-o târăsc, ca un om al peșterilor, într-un orășel pe care-l evitase cu tot dinadinsul, și s-o pun să trăiască într-o casă asupra căreia și-ar fi revărsat altădată batjocura. Presupun că nu e compromis dacă doar unul dintre voi îl consideră ca atare, dar cam așa se prezentau compromisurile noastre. Unul dintre noi era mereu furios. De obicei Amy.
Nu-mi purta pică pentru asta, Amy. Nu arunca vina pe Missouri. Dă vina pe economie, pe ghinion, dă vina pe părinții mei, pe internet, învinuiește-i pe utilizatorii de internet. Am fost scriitor cândva. Eram un scriitor care scria despre TV, filme și cărți. În vremea când oamenii încă citeau vorbe scrise pe hârtie, în vremea când tuturor le păsa de ceea ce gândeam. Sosisem în New York pe la sfârșitul anilor ’90, în ultimele zile de glorie, deși pe atunci nimeni nu știa asta. New Yorkul gemea de scriitori, de scriitori adevărați, fiindcă existau reviste, reviste reale, cu grămada. Pe atunci, internetul era încă un soi de animal exotic de companie, ținut într-un ungher al lumii publicistice – mai aruncă-i câte un os, mai privește-l cum se agită în lesă, ah, ce drăguț, e clar că n-o să ne omoare la noapte. Gândește-te numai: era o vreme când puștii care abia absolviseră puteau veni la New York și să fie plătiți ca să scrie. N-aveam habar că ne înhămam la o ocupație ce avea să dispară într-un deceniu. Timp de unsprezece ani am avut de muncă și, deodată, cât ai clipi, n-am mai avut. Prin toată țara revistele se duceau de râpă, sucombau de la infecția rapidă adusă de economia în cădere. Scriitorii (genul meu de scriitori: romancieri aspiranți, gânditori meditativi, indivizi al căror creier nu funcționează destul de iute ca să scrie pe blog sau pe Tweeter, în principiu, lăudăroși bătrâni și încăpățânați) erau terminați. Eram ca pălărierii de damă sau ca manufacturierii de biciuști: ne trecuse vremea. La trei săptămâni după ce am fost pus pe liber, Amy a rămas și ea fără serviciu. (O simt acum pe Amy uitându-se peste umărul meu, strâmbându-se: atâta spațiu am dedicat discuției despre cariera mea, despre nenorocirea mea, în vreme ce experiența ei am lichidat-o într-o propoziție. Asta, ar spune ea, îți stă în fire. Exact ca Nick, așa ar zice. Era un refren de-al ei: Exact ca Nick atunci când… și orice urma, chestia exact ca mine era un lucru rău.) Adulți fără slujbă, am petrecut săptămâni întregi fâțâindu-ne prin sufragerie în pijamale și șosete, ignorând viitorul, azvârlind corespondență nedeschisă pe sofale și mese, mâncând înghețată la zece dimineața și trăgând la aghioase după-amiezile.
Apoi, într-o zi, a sunat telefonul. Era sora mea geamănă. Margo se întorsese acasă după ce, cu un an în urmă, fusese concediată și ea – fata asta e cu un pas înaintea mea în toate, chiar și la afurisitul de ghinion. Margo mă suna din North Carthage, Missouri, din casa în care crescusem, și când i-am auzit vocea am văzut-o la zece ani, cu o claie de păr scurt, negru și salopetă cu pantaloni scurți, așezată pe podișca din spate a bunicilor, cu spinarea gârbovită, ca o pernă veche, cu picioarele slăbănoage atârnând deasupra apei, urmărind cum apele râului curg peste degetele ei albicioase, atât de concentrată și de calmă încă de copil.
Vocea lui Go era caldă și vibrantă chiar și când dădea vești atât de reci. Invincibila noastră mamă era pe moarte. Tata era și el pe ducă – mintea lui (pusă pe rele), inima lui (în pioneze) erau amândouă tulburi; se îndrepta spre marele tărâm cenușiu al vieții de apoi. Dar se părea că mama avea să-l întreacă. Mai avea, poate, șase luni ori un an. Puteam să jur că Go se dusese singură să se vadă cu doctorul, că își luase grijulie notițe cu scrisul ei neglijent. Se străduia acum, înlăcrimată, să descifreze ce scrisese. Ore și doze.
– Păi, la naiba, habar n-am ce-i aici, o fi un nouă? Are măcar sens ce zic? a spus, iar eu am întrerupt-o.
Aveam o sarcină, un scop, pe care sora mea îl ținea în palmă și mi-l întindea ca pe o prună uscată. Aproape că am lăcrimat de ușurare.
– O să mă întorc, Go. O să ne mutăm înapoi acasă. N-ar trebui să faci singură toate astea.
Nu mă credea. O auzeam cum răsuflă la celălalt capăt al firului.
– Serios vorbesc, Go. De ce nu? Aici nu-i nimic.
O expirație prelungă.
– Dar Amy?
La asta nu stătusem să mă gândesc. Îmi închipuiam că pot să-mi împachetez nevasta din New York, cu interesele ei de New York, cu mândria ei de New York, s-o separ de părinții ei newyorkezi – să las în urmă tărâmul febril și avangardist al Manhattanului – s-o transplantez într-un orășel din Missouri, pe râu, și totul să fie bine.
Cartea Fata disparută poate fi achiziționată de la: