De la un colț al culoarului, stând în așa fel încât să nu fie observat, Ionică pândește, cu inima la gură. Auzind pași în spatele lui, întoarce rapid capul: Isoscel, însoțită de profesoara de fizică, se îndreaptă spre sala unde urmează să aibă loc discuția…
„Uite-o că se ține de cuvânt!” bombăne Ionică, ascunzându-se în grabă, într-o altă clasă, ca să nu fie văzut. Rămâne aici câteva minute, până ce simte că totul s-a potolit pe culoar.
„Acum trebuie să înceapă” – își șoptește el, ieșind din ascunzătoare… Pășește pe culoar în vârful pantofilor…
Ajungând la ușa cu pricina, după obiceiul lui, se apleacă și privește pe gaura cheii.
Părinții sunt așezați precum elevii, în bănci. La catedră – cei trei: Socrate, Isoscel, profesoara de fizică. Vorbește dirigintele, dar Ionică… Nu-l aude. Se ridică enervat…
„Trebuie să deschid ușa!” hotărăște el. Și, într-adevăr, desprinde ușurel clanța, fără să facă nici un fel de zgomot și împinge puțin de ușă înăuntru.
„Ei, așa da, se vede mai bine și se și aude!”
– Fiind o clasă de profil real, ne-am gândit că ar fi folositor pentru toți să participe la ședința noastră și doamnele profesoare de matematică și de fizică – spune, în acest moment, Socrate.
Din unghiul său, Ionică cercetează mai departe sala, ca să se convingă dacă ai lui au venit sau nu…
„E clar, n-au venit!” exclamă el ușurat, ciulind totuși, urechile la spusele lui Isoscel…
– Noi îi ajutăm pe copiii dumneavoastră cât putem mai mult – continuă ea; facem și ore suplimentare, pregătire pentru olimpiadă, consultații… Dar, așa cum știți cu toții, fără studiu individual, fără ambiție, fără muncă serioasă nu se poate! Și ne pare rău că trebuie să v-o spunem, dar asta este situația: unii dintre acești copii nu prea muncesc sau o fac sub capacitățile lor! Iată, spre exemplu, la matematică: un elev ca Mihai Marinescu, băiat bun de altfel, cu mari posibilități, anul acesta a debutat foarte bine, încât m-a și surprins, plăcut bineînțeles, ca apoi să se lase din nou pe tânjeală!… I-am dat un trei, n-am avut ce face, ca să-l trezesc! Tatăl lui este, cumva, aici?
Din prima bancă, de lângă fereastră, se ridică tatăl lui Mihai. Sala întreagă îl privește… Simte că se desface pământul sub el…
Ionică închide ochii, cuprins parcă de o mare suferință. Trage, încetișor, ușa la loc și, după câțiva pași, făcuți pe vârfuri, o rupe la fugă…
În internat, Mihai lucrează singur în sala de lectură. E un fel de a spune că „lucrează”: stă cu ochii într-o carte, iar cu gândul și cu sufletul – strânse parcă de gât de o mână care încearcă să le sugrume – se află acolo, în clasa unde se ține adunarea.
Pe ușă intră, ca o furtună, Ionică.
– E de jale, fratele meu! Exclamă el, trăgându-și un scaun; Isoscel s-a așezat cu artileria pe noi! Eu am baftă, că ai mei n-au venit. Dar pe taică-tău „l-a scos la lecție”, să știi!
Mihai a încremenit. Nu este în stare să spună nici un cuvânt… Se ferise să-și întâmpine tatăl la sosire, deși așa s-ar fi cuvenit. Nu avusese curaj, pentru că, în cazul acela, ar fi trebuit să-i spună neapărat și despre situația de la matematică. Nu voise să-l mâhnească de la început. Sperase că profesoara să nu vorbească tocmai despre el. Iar Socrate, în nici un caz, n-ar fi făcut așa ceva. El era om delicat, când simțea ori vedea undeva o rană, nu știa cum s-o ocrotească mai repede, bineînțeles că n-o urca, în văzul lumii, pe scenă…
Isoscel însă…
„Bietul tata! Exclamă gândul lui Mihai. Ce-o fi pe sufletul lui?… Dacă i-aș fi spus, ar fi fost cel puțin prevenit, nu-l mai lua prin surprindere… Poate că s-ar fi gândit la un răspuns…!
– Ce faci, mă, plângi? Îl întreabă Ionică.
Mihai nu răspunde. Privește, cu sufletul pustiu, prin fereastră, înghițindu-și, din când în când, lacrimile, care-i ajung pe buze… Unele, mai grăbite, își continuă însă rostogolirea, până ce se înnoadă, sub bărbie…
– Sărut mâna, tată! Spune Mihai cu glasul aproape pierit.
– Să trăiești, fiule! Îi răspunde mecanicul, luându-l pe după umeri…
Adunarea se terminase de vreun sfert de oră. Părinții plecau, ca și la sosire, rând pe rând, după ce – unii dintre ei, desigur – mai discutau câte ceva cu Socrate.
La urmă de tot, venea și tatăl lui Mihai. Era abătut. Călca încet, de parcă avea sufletul sub tălpi…
– Știu că ești supărat – continuă băiatul. Te rog să mă ierți… Dacă mai poți!
– Eu am încredere în tine, Mihai!
Băiatul simți un nod cald în gât… Tot așa îi spusese și în vara trecută, când aflase despre corigentă. După o săptămână de chin și de muțenie, rostise aceste vorbe care, atunci, îi aduseseră o mare bucurie în suflet, deși o stropise cu lacrimi. N-ar fi vrut să le mai audă niciodată pronunțate în situații și pentru motive asemănătoare…
– Am stat de vorbă și cu dirigintele, adăugă tatăl. Și el te prețuiește, să știi… Dar trebuie să iei viața mai în serios, băiete! În clipa aceea se oprește și, ridicându-i bărbia, îl privește drept în ochi.
– Da, tată, am înțeles! Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că ai venit… Și pentru ceea ce mi-ai spus! Răspunde Mihai, cu toată ființa lui…
Peste câteva zile încordările se mai neteziseră, lucrurile căpătând o culoare mai limpede. De aceea, ochii priveau din nou, cu bucurie, în jur la toate câte puteau fi văzute.
După ora pe care o avuseseră cu Socrate, în recreație, Șerban se apucă și scrie pe tablă, cu cretă colorată, un anunț cu iz de invitație la nuntă: „Elevul Șerban Pascu are onoarea să invite pe toți colegii săi, duminică, orele 18, la aniversarea celor șaptesprezece primăveri, pe care le împlinește… În toamna aceasta. Ceremonia va avea loc în locuința personală, din strada Zefirului nr. 5. Ținuta „obligatorie”… Nu este „obligatorie!”
Așează creta și se întoarce spre sală:
– Prezența însă, da! Continuă el, verbal, textul anunțului, privind, în fugă, spre Dana.
– Cum adică „fără ținută”, Șerbane? Fără-fără?! Întreabă Geta, izbucnind apoi, după firea ei, în râs.
– Se poate și fără-fără”, dacă-ți dă mâna – se aude răspunsul lui Șerban, dar… Cu ținută morală!
Băieții și fetele din jur se amuză.
În banca lor fiind, Ionică privește spre Mihai:
– Ce zici de el?… „are onoarea să invite pe toți colegii”… Ai văzut, a subliniat pe toți… Asta înseamnă…
– Asta înseamnă că mergem și noi!
– Ai dreptate, e un prilej să vedem cum mai stă lumea, cum mai stau lucrurile, cum „devin de se leagă, ori de… Se dezleagă”… Mergem!
În dormitor, Adrian ciupește corzile chitarei. E nerăbdător să cânte „Mulți ani trăiască”.
– Haideți, mă, nu încercați o dată cu mine?
– O să cântăm acolo destul! Îi răspunde Mihai, în vreme ce-și potrivește nodul de la cravată.
– Adriane, fii atent, face crețuri la spate? Întreabă Ionică, aranjându-și haina în fața oglinzii de la dulap. Am luat-o de la unu’ dintr-a douășpea! E puțin cam mare!
– E bine, e bine! Remarcă Mihai, fără să se uite la el. Ești foarte bine! Adaugă. O să lăcrimeze Geta când te-o vedea.
Cam în același timp eu pregătirile băieților, Dana, la biroul din camera ei, scrie ceva în jurnal. Deodată se oprește, fiindcă, din nou, ca atunci, în laboratorul de fizică, nu mai vede bine. Imaginea lucrurilor din jur se tulbură, se tulbură… Fata simte amețeală. Închide ochii și rămâne astfel aproape un minut. Îi redeschide apoi, dar cu spaimă. Se temea că n-o să mai vadă. Spre mirarea ei, totul este normal! „Ce bine!” exclamă. „Totuși, înseamnă că ceva e în neregula, ceva s-a întâmplat!” se gândește și simte cum o prinde îngrijorarea.
Se ridică de la masă și se plimbă puțin prin cameră. Deschide apoi o fereastră și respiră aerul potolit al toamnei. Când se mai liniștește, se întinde pe canapea, ia o carte de pe noptieră și începe să citească.
Aproape toți elevii clasei a X-a B se află acum în casa din strada Zefirului nr. 5. Au ocupat camera de zi și camera lui Șerban. Par foarte bucuroși că sunt împreună, vorbesc, râd, dansează. Muzica de la casetofon creează o ambianță plăcută. În bucătărie, părinții lui Șerban așează sandvișuri pe mai multe platouri.
Se aude soneria. Doctorița Pascu își scoate șorțul și se îndreptă spre ușa de la intrare. În prag, Vlad și încă un coleg, cu buchete de flori în mână, salută gazda.
– Bine-ați venit, băieți, le răspunde mama lui Șerban. Poftiți! Îi invită ea înăuntru, în momentul în care pe poartă intră Geta, Ionică, Mihai și Adrian.
– La mulți ani! Să vă trăiască Șerban! Spune Geta, înmânând mamei un buchet de flori și un pachețel cu o carte.
– Intrați! Îi îndeamnă doctorul, sosit și el în întâmpinarea musafirilor. Trebuie să vină și Șerban. S-a dus să cumpere niște șervețele!
Noii veniți sunt salutați cu exclamații de bucurie. Geta, îmbrăcată într-o rochie lungă, de seară și având în urechi niște cercei „africani”, stârnește senzație.
– Iar a făcut gol în garderoba familiei – comentează o fată, în timp ce colega ei dă ocol camerei, ca într-un exercițiu specific paradelor de modă. Băieții, mai ales, o aplaudă. Ionică e mândru, dar nu poate să aplaude și el, pentru că are în mână o „sticluță” de votcă, pe care o tot ascunde la spate, neștiind unde s-o așeze, până va veni Șerban, căruia ținea să i-o dea în mod direct, fără intermediari. Până la urmă se hotărăște, o strecoară, în grabă, după un fotoliu. Întâmplător, mișcarea este observată de doctorul Pascu.
Mama lui Șerban aranjează în vaze florile primite. Deodată, sună telefonul. Doctorița ridică receptorul și răspunde. Ascultă câteva secunde…
– Dar am casa plină de copii, abia au venit: e ziua lui Șerban, împlinește șaptesprezece ani!… Bine! N-am încotro!… Adaugă, după alte câteva secunde și închide telefonul.
– Cine era? Întreabă doctorul, sosit din bucătărie.
– De la spital: o urgență! Trebuie să plec. E vorba de-o operație! Te descurci singur?
– Parcă am altă soluție? Ce să fac?! O să mă mai ajute și fetele!
– Sigur, sigur! Sar câteva dintre ele, care îl și însoțesc în bucătărie.
Soneria de la intrare se aude din nou. Mihai se crispează. Privește neliniștit spre Ionică… Din clipa în care a intrat în casă și a văzut că Dana nu este, dar nici Șerban, o bănuială i s-a strecurat în suflet…
Pe ușă apare însă Emil, băiatul cu broaștele, „biologul”, care acum scoate dintr-o cutie un iepuraș alb, de casă. Doctorul Pascu îl ia în brațe și, mângâindu-l, începe să râdă. În jurul lui se adună băieți și fete care se amuză de acest dar insolit. Mihai întinde mâna și-i netezește părul mătăsos de pe spate cu o plăcere deosebită.
Cartea Liceenii poate fi achiziționată de la: