Șuhov mai stătu exact atât cât era cuviincios să stea după ce dăduse terciul. Aștepta ca Cezar să-l trateze cu o țigară. Cezar, însă, nu-și mai amintea de loc că el se află acolo, în spatele lui.
Șuhov se întoarse și plecă, fără să facă zgomot.
„Nu-i prea frig afară, observă el, se poate zidi”.
Mergea pe cărare și în zăpadă zări o bucată dintr-o pânză de fierăstrău. Nu-i găsi nici un fel de întrebuințare, dar o luă și o băgă în buzunarul pantalonilor. Nevoia viitoare n-o poți ști. O va ascunde la centrala termoelectrică. Prevederea e mai folositoare decât bogăția. Sosi la centrală și înainte de toate își scoase mistria din ascunzătoare și o băgă sub cingătoare. Abia după aceea se strecură în sala care le servea ca loc de muncă.
Umblase prin lumina soarelui și, de aceea, acolo i se păru grozav de întuneric și nu mai cald decât afară. Poate puțin mai umed. Se îngrămădiseră din nou cu toții lângă soba rotundă, instalată de Șuhov și lângă soba cealaltă, pe care se usca nisipul jilav.
Cine nu avea loc stătea pe muchea lăzii de mortar. Șeful de brigadă stă chiar lângă sobă și-și sfârșește de mâncat terciul. Pavlo i-l încălzise pe sobă. Băieții șușotesc între ei. S-au înveselit, îi spun și lui Ivan Denisovici cu glasul scăzut: șeful de brigadă a scos-o bine cu procentajul. A venit vesel.
La orice fel de muncă, ar fi puși, șeful de brigadă e totul, munca e opera minții lui. Astăzi, de pildă, ce au făcut în jumătate de zi? Nimic. Instalarea sobei nu intră la socoteală. Nici astuparea ferestrelor. Astea s-au făcut pentru noi, nu pentru producție. În fișă, însă, trebuie să se scrie ceva. Poate că Cezar îi dă o mână prețioasă de ajutor. Șeful de brigadă e respectuos față de el. Nu s-ar putea așa fără rost. Dacă a scos-o bine cu procentajul înseamnă că de acum, cinci zile, vor avea rații bune. Dacă nu cinci, atunci măcar patru. Din cinci zile, una o ciupește comandantul și tot lagărul primește aceeași rație minimă- și cei mai buni și cei mai răi. Și nu ți-e necaz că toată lumea primește aceeași rație, ci că se fac economii pe seama burților noastre. E drept, stomacul deținutului îndură totul: astăzi a fost cum a fost, însă mâine ne vom sătura. Cu gândul acesta se culcă deținutul în ziua în care rația e minimă.
Dacă te ții bine, lucrezi cinci zile și mănânci patru. În brigadă e liniște Cine are fumează pe furiș. S-au înghesuit cu toții în semiîntuneric și se uită la foc. Ca o familie mare. De fapt brigada chiar este o familie. Lângă sobă, șeful de brigadă povestește ceva. El nu face niciodată risipă de cuvinte, iar dacă a început să povestească înseamnă că are sufletul ușor. Nici el, Andrei Prokofievici, n-a învățat încă să mănânce cu capul acoperit. Când își scoate căciula pare mai bătrân decât este în realitate. Ca toți ceilalți, e tuns scurt, dar chiar așa, la lumina focului, se poate observa ușor cât păr alb are presărat printre firele de păr cenușiu.
– Eu tremuram în fața comandantului de batalion, iar acum eram în fața comandantului de regiment. „Soldatul Armatei Roșii Tiurin la ordinele dumneavoastră…” De sub sprâncenele stufoase mă fulgeră ochii: „Dar după tata cum te cheamă? Îi spun. „Anul nașterii?” Îi spun. Atunci, în 1930, aveam douăzeci și doi de ani, eram un vițeluș.
„Ei și cum îți faci serviciul Tiurin?”- „Servesc poporul muncitor”- răspund. Dintr-o dată începu să clocotească și să izbească cu pumnii în masă- poc! Poc! „Servești poporul muncitor, dar tu însuți cine ești, nemernicule?”
Parcă-mi turnase cineva smoală topită pe gâtlej. Îmi fac curaj și zic: „Sunt trăgătorul mitralior numărul unu. Fruntaș în pregătirea de luptă și politic…” „Ce număr unu, ticălosule. Tatăl tău e chiabur! A sosit o scrisoare din Kameni. Tatăl tău e chiabur, ești căutat de doi ani și tu te-ai ascuns”. Am pălit cu totul și am tăcut. Un an întreg nu scrisesem acasă ca să nu-mi dea de urmă. Nu știam dacă ei mai trăiesc și nici ce gândesc despre mine. „Ce fel de conștiință ai?
– Începu să urle și să se agite «Patru bastoane», înșeli puterea muncitorească-țărănească”. Gândeam că mă va bate, dar nu făcu asta. Semnă un ordin ca în șase ore să fiu alungat. Afară era noiembrie, mi-au luat echipamentul de iarnă și mi-au dat unul de vară, care fusese purtat trei ani. Și o măntăluță scurtă. Eram zăpăcit cu totul și nu știam că aveam dreptul să nu predau hainele și să le trimit pe urmă… Și mi-au mai dat, pe lângă asta, o dovadă cumplită: „Eliberat din rândurile… Fiind fiu de chiabur”. Tocmai bună ca să-ți poți găsi o muncă și să te strecori patru zile și patru nopți cu trenul, fără foaie de drum. Nici mâncare nu mi-au dat, măcar pe o singură zi. Am luat ultimul prânz și m-au îmbrâncit pe poarta cazărmii.
…În 1940, în lagărul de triaj de la Kotlas, l-am întâlnit pe fostul meu comandant de pluton. Căpătase tot zece ani. De la el am aflat că pe comandantul acela de regiment și pe comisar i-au împușcat în 1936. Erau proletari sau chiaburi? Aveau conștiință sau nu aveau?… Mi-am făcut cruce și am zis: „Tatăl nostru care ești în ceruri, trebuie să cred că exiști, căci deși înduri multă vreme, crâncen pedepsești”.
După cele două străchini de terci, Șuhov avea o poftă grozavă să fumeze, chiar dacă pentru asta și-ar fi dat viața. Își propuse să cumpere de la letonul din baraca a șaptea două pahare de tutun și atunci își va putea achita datoriile. Drept urmare se apropie de estonianul pescar și îi șopti:
– Ascultă, Fino, împrumută-mi până mâine să răsucesc o țigară. Știi că eu nu înșel.
Fino se uită drept în ochii lui Șuhov, apoi fără să se grăbească, se uită la fratele său adoptiv. Ei împart totul în jumătăți și nici un firicel de tutun nu se clintește fără știrea celuilalt. Își mormăiră ceva unul altuia, apoi Fino scoase o pungă brodată cu șnur roșu. Din punga aceea scoase un pic de tutun tăiat în fabrică, îl așeză în palma lui Șuhov, îl măsură din ochi și mai adăugă câteva fire. Exact cât trebuie pentru o țigară, nu mai mult.
Șuhov avea hârtie de ziar. Rupse o bucată, răsuci țigara, ridică un cărbune aprins care alunecase între picioarele șefului de brigadă și începu să tragă cu poftă.
Un fel de amețeală îi cuprinse trupul, iar capul și picioarele parcă se îmbătaseră.
Abia începu să fumeze și din capătul celălalt al sălii se înfipseră în el, strălucitori, ochii verzi ai lui Fetiukov. Poate că s-ar fi milostivit să-i dea lui, șacalului, câteva fumuri, dar astăzi vânase chiștoace și Șuhov văzuse. E mai bine să-i dea chiștocul lui Senka Klevșin. El nici nu aude ce povestește acolo șeful de brigadă și stă, nenorocitul, în fața focului, cu capul plecat într-o parte. Focul din sobă proiectează pe fața ciupită de vărsat a șefului de brigadă o lumină palidă. El povestește fără milă, ca și cum ar fi vorbit despre altcineva:
– Rufele pe care le aveam le-am vândut cu un sfert din preț unui speculant. Cu banii am cumpărat, pe sub mână, două pâini. Atunci încă erau cartele. Gândeam să mă strecor cu trenurile de marfă, însă ieșiseră și împotriva acestui fapt legi aspre. Iar bilete, cine-și mai aduce aminte, nu puteai cumpăra nici cu bani, iar fără bani nici pe-atâta. Se putea călători doar cu permise și cu ordine de serviciu. Pe peron n-aveai cum să ieși: la uși- miliția, iar patrulele cutreierau peronul dintr-un capăt în celălalt. Soarele, friguros, apunea. Prin găuri, apa începea să prindă pojghiță. Unde să înnoptezi? Am sărit un perete neted, de piatră și am nimerit, cu pâini cu tot în closetul stației. Am stat acolo câtva timp. Nu mă alunga nimeni. Apoi am ieșit ca un pasager sau ca un soldat oarecare. În gară tocmai se oprise Vladivostok-Moscova. La apa fierbinte era încăierare, se loveau unul pe altul cu gamelele în cap. O fată cu o bluză sinilie și cu un ceainic de doi litri se tot învârtea în jurul grămezii, temându-se să se apropie. Avea picioarele micuțe și delicate. Se puteau opări sau se puteau strivi. „Ține pâinile astea- îi spun- și-ți dau imediat apă fierbinte”. În timp ce umpleam ceainicul, trenul porni. Ea ținea pâinile în brațe și începu să plângă neștiind ce să facă cu ele. Era bucuroasă să rămână fără ceainic, numai să nu piardă trenul. „Fugi- îi strig- fugi, vin după tine”. Ea alerga înainte, eu după ea. O ajung, o ajut să urce și continui să alerg. În sfârșit mă sui și eu pe scară. Conducătorul nu mă întreabă ce-i cu mine și nici nu mă ghiontește în coaste. În vagon călătoreau ostași și mă confundase cu unul din ei.
Șuhov îl ghionti pe Senka, într-o parte, ca și cum i-ar fi zis: „Ia și termină de fumat țigara, nefericitule”, îi dădu chiștocul, cu țigareta de lemn cu tot. S-o sugă. Nu se întâmplă nimic. Senka e foarte ciudat. Ca un artist. Și-a dus o mână la inimă și își clătină capul. E surd și nu poți să-i ceri mai mult.
– Într-un compartiment închis erau șase fete. Studente din Leningrad. Se întorceau de la practică. Pe măsuță aveau unt și alte bunătăți, pelerinele se legănau în cârlige, geamantanele aveau învelitori. Trec pe lângă viață ca semafoarele verzi pe lângă ferestrele trenului. Am vorbit, am glumit și am băut ceai împreună. „Dar dumneavoastră.
– M-au întrebat- din ce vagon sunteți? „Am oftat și am spus adevărul. „Voi, fetelor, sunteți din vagonul vieții, iar eu din acela al morții…”
În sala e liniște. Focul arde.
Cartea O zi din viața lui Ivan Denisovici poate fi achiziționată de la: