Menajera zâmbi și se îndepărtă.
Cumsecade femeie, gândi Eve, în timp ce ieșea din casă. Slavă Domnului că avea în preajmă, în locul ăsta ciudat, pe cineva care îi plăcea și cu care se înțelegea. Deja se simțea aici aproape ca acasă.
Câteva minute mai târziu traversa podul arcuit peste brațul râului. Biserica asta veche era o alegere ciudată pentru un loc de lucru, se gândi ea. Sau poate nu. Era în mod sigur un loc izolat, iar Melton pusese accentul pe confidențialitate.
Ciocănelul de alamă scoase un zgomot răsunător pe uriașele uși duble.
Nici un răspuns.
Bătu din nou.
La naiba, tăcere!
Ei bine, oricum fusese puțin probabil să dea de cineva. Bătu încă o dată, așteptă câteva minute, apoi se întoarse și porni către pod. Era clar că trebuia să aibă răbdare și să aștepte până mâine.
Dar Eve nu voia să aibă răbdare. Voia să se apuce de treabă. De ce nu putuse Melton să fie aici așa cum promi…
Ce-a fost asta?
Se opri, și privirea îi zbură în urmă, la intrarea principală a bisericii.
Venise cineva la ușă și o strigase?
Ușa era tot închisă.
Totuși, ar fi jurat că cineva o strigase. Impresia fusese atât de vie…
Ei bine, nu fusese nimic. Probabil că totul se explica prin faptul că își dorise mult ca ușa să se deschidă.
Era încă devreme, dar avea să se ducă la culcare și să încerce să doarmă. Când se va trezi, avea să mănânce ceva în fuga și să vină iar la biserică.
Înainte să intre în casă se opri și privi în urmă, la biserică.
Ușa era tot închisă.
Deja vu.
Își aminti brusc de săptămâna trecută, când avusese acea senzație de… Ceva… Sus pe dealul lui Bonnie.
Nu Bonnie. Nu era Bonnie. Totul fusese o minciună.
Dar poate că acel sentiment pe care îl avusese pe deal nu fusese o iluzie. Poate că nemernicul care profanase mai târziu mormântul fusese acolo.
Însă sentimentul de acum era… Altfel. Ar fi jurat că auzise pe cineva strigând-o.
Prostii. Asta se întâmpla pentru că avea nervii întinși la maximum și era o epavă din punct de vedere emoțional. Singurul lucru pentru care simțea chemare era munca pe care sperase s-o facă în seara asta. După un somn bun, totul avea să fie mai bine.
Eve se trezi trei ore mai târziu și abia reuși să nu vomite în pat.
– Oh, Doamne!
Îi era rău. Foarte rău.
O luă, împleticindu-se, spre baie, dar mai vomită de două ori pe hol până să ajungă acolo.
Stomacul i se întorcea întruna pe dos. Durere. Amețeală. Se lasă pe podea lângă toaletă și vomită iar și iar și iar.
Ostropelul…
O dureau coastele. Nu putea respira.
Intoxicație alimentară…
Avea să moară.
Bonnie.
Vomită din nou.
Nu era nimeni aici. Casa era goală. Nu avea cine s-o ajute.
Să ajungă la telefon.
Era prea slăbită să poată merge. O luă pe hol, în patru labe, înapoi spre dormitor. Acesta era la un milion de mile depărtare și fu nevoită să se oprească de câteva ori că să-și tragă sufletul.
Coastele ei…
Telefonul… 911. Nu avea ton.
Încercă la centrală.
– Ajutor… Ajutați-mă, vă rog.
Receptorul îi căzu din mână. Avea să-și piardă cunoștința.
Nu aici. Nu voia să moară aici.
Balconul. Poate o vedea cineva. Poate reușea să strige…
Nu putea ajunge în balcon.
În regulă. Avea să fie cu Bonnie. De ce să se mai chinuie să ajungă în balcon? Era mai simplu să renunțe.
Joe.
Se târî mai departe. Ieși pe balcon și își lipi obrazul de barele din fier forjat. Metalul era rece, lipicios…
Nu văzu pe nimeni în apropierea râului, iar casele erau prea departe ca s-o audă cineva dacă striga. Biserica se înălța amenințător, uriașă, întunecată și tăcută.
– Ajutor… Abia își auzi ea însăși strigătul zadarnic. Doamne, îi venea întruna să vomite! Ajutor…
Alunecă, ajungând cu fața pe dalele de piatră. Nu mai vedea brațul râului, ci doar ușile înalte și negre ale bisericii. Ăsta avea să fie ultimul lucru pe care îl vedea…
Întuneric.
– Nu. Nu trebuie să dormi. Nu încă.
Era purtată pe scări în jos.
Un bărbat… Brunet… În întunericul din hol nu-i vedea fața, dar tonul lui era disperat.
Disperat? De ce? Se întrebă ea vag. Ea era cea care era pe moarte.
– Vom ajunge curând acolo. Rezistă.
Unde acolo?
Icni din nou, dar nu mai avu ce să vomite.
Oh, Doamne, o dureau coastele.
– Ești acolo? Vin Bonnie.
– Să nu îndrăznești! Nu ți-a sosit încă timpul. Bonnie era aplecată asupra ei. Luptă, mamă.
– Sunt prea obosită. Prea tristă.
– Nu contează. Lucrurile se vor îndrepta.
– Vreau să fiu cu tine.
– Ești cu mine. Mereu. De ce nu vrei să mă crezi?
– Sunt prea obosită… Trebuie să… Renunț.
– Nu, n-ai să renunți. N-am să te las. Mă auzi, mamă? N-am să te las.
În casă era întuneric, dar el nu aprinse lumina. Străbătu repede antreul, apoi holul.
Repede. Trebuia să se grăbească. Nu știa cât timp avea.
Bucătăria mirosea a lămâie și săpun, iar frigiderul alb strălucea în lumina lunii care pătrundea prin fereastră.
Repede.
Deschise frigiderul și luă de pe raft singurul castron acoperit. Săltă capacul și verifică conținutul înainte de a închide ușa frigiderului. Apoi șterse mânerul și porni spre ușă.
Treaba era făcută.
Când ajunse în stradă, privirea îi fu atrasă de ușile bisericii, cum se întâmpla de fiecare dată când se afla în preajma ei. Își simți stomacul strângându-se, în timp ce încordarea și groaza puseră stăpânire pe el.
Nu, treaba era doar parțial făcută.
Repede…
Alb.
Pretutindeni alb. Pereții albi, cearceafuri albe pe pat.
– Vrei niște cuburi de gheață? Spuneau că probabil ai să vrei de îndată ce te trezești.
Un glas profund, cu o urmă vagă de accent britanic.
Privirea ei se mută la bărbatul brunet care stătea pe scaunul de lângă pat. Îi trebui un moment ca mintea să i se limpezească suficient ca să-l recunoască.
– Galen?
Sean Galen dădu din cap.
– Apă?
Acceptă cu o mișcare din cap. Gâtul o durea prea tare ca să mai poată scoate un cuvânt.
El îi duse paharul la buze.
– Ai perfuzie pentru că ești deshidratată, dar asta o să-ți facă bine.
Lichidul rece care îi aluneca încet pe gât chiar îi făcea bine. Deși era dureros de greu să înghită.
– Ce cauți… Aici?
– Doare, nu-i așa? Galen se lăsă pe speteaza scaunului. Am să încerc să umplu golurile. Trebuie să-ți pun câteva întrebări. Tu îmi răspunzi cu un semn din cap. Vorbește cât mai puțin cu putință. Te afli în spitalul Assisi din Baton Rouge. Îți amintești cum ai ajuns aici?
Ea clătină din cap.
– Ai făcut o intoxicație alimentară din cele mai urâte. Era să mori. Ai fost adusă după miezul nopții, iar acum e aproape 4 dimineața. A trebuit să se ocupe mult de tine.
– Intoxicație alimentară?
– Așa au spus. Ai mâncat aseară la restaurant?
Ea clătină din cap.
– Acasă. Marie…
– Cine e Marie?
– Marie Letaux. Menajera. Mi-a făcut ostropel.
– A mai mâncat cineva din el?
Ea clătină din cap.
– Asta e bine. În ce cameră ai luat masa? Știi cumva dacă restul ostropelului ai rămas în frigider? Trebuie să-l aruncăm.
– Am mâncat în bucătărie. Încercă să-și amintească. Își aminti vag c-o văzuse pe Marie punând capacul pe castron, dar nu-și amintea să-l fi pus în frigider. Probabil.
– Am să verific. Mai turnă apă în pahar și o ajută să bea. Deși nu m-ar mira să-l fi lăsat pe masă, dacă e atât de neglijentă la gătit.
– N-o învinui… E de treabă. Poate că nu-i vina ei. Poate că cineva i-a vândut la piață ceva ce n-a fost bun.
– Poate.
– Ce cauți aici? Întrebă ea din nou.
– M-a sunat Logan și m-a rugat să vin să văd ce faci.
– Logan? De unde știa el unde… Știu răspunsul. Joe.
Galen dădu din cap.
– Logan mi-a spus că la rugămintea lui, Quinn a vrut să se asigure că ești bine. Era neliniștit în legătură cu aranjamentul de aici și spunea că voi doi v-ați certat. Cum Quinn și Logan nu sunt în cele mai bune relații, acesta din urmă s-a gândit că lucrurile trebuie să fie destul de serioase, așa că m-a sunat.
La ce se gândise Joe? Eve îl mai întâlnise pe Galen o singură dată, dar Logan îi povestise despre trecutul lui extrem de dubios. Făcuse de toate, de la mercenar la depanator, pentru diverse corporații. Clătină din cap. N-am nevoie… De tine.
– Ei bine, Logan m-a plătit în avans. Am să mai stau pe aici câteva zile. Zâmbi. Mă vei găsi foarte util. Sunt o companie nemaipomenită, gătesc grozav și îți promit că n-am să-ți dau mâncare otrăvită. Ce-ai mai putea cere?
– N-am nevoie de companie. Am venit aici ca să lucrez.
– N-ai să lucrezi până te faci bine. Doctorul nu o să-ți dea drumul până mâine și spune că vreo câteva zile ai sa fii fără vlagă ca un pisoi.
Nu-i venea să creadă. Tocmai se trezise, dar abia putea să-și mai țină ochii deschiși.
Galen se uită la ea cu ochii mijiți.
– Dacă nu-mi accepți serviciile, poate că ar trebui să-l sun pe Quinn și să-i spun de povestea asta cu mâncarea otrăvită.
Iar Joe ar fi aici cu zborul următor. În clipa de față n-ar fi putut face față unei întâlniri cu el.
– Șantaj.
El dădu vesel din cap.
– Mă pricep, nu-i așa?
– Oh, la dracu’! N-are importanță.
– Poți să rămâi, dacă îmi promiți să nu-i spui lui Joe despre asta.
– S-a făcut. El se ridică și se îndreptă spre ușă. Acum am să te las să te odihnești. Paul Tanzer e în sala de așteptare. A insistat să te vadă, dar nu l-am lăsat. Vrei să-l trimit aici?
Ea clătină din cap.
– E obositor. Marie l-a numit… Care erau cuvintele? Trou du cul. Ce înseamnă?
El chicoti.
– Cretin. Încep să-mi dau seama că Marie a ta nu-i chiar atât de proastă pe cât credeam.
– E foarte isteață. Dimineață, când o să vină la lucru, o să se întrebe unde sunt. Vrei să-i spui tu?
El dădu din cap și deschise ușa.
– O să am grijă de asta. Știi unde locuiește?
– Nu.
– Atunci am să-l întreb pe Tanzer.
– Galen.
Acesta se întoarse și se uită la ea.
Cartea Lanțul minciunilor poate fi achiziționată de la: