La Londra, Harry Fox tocmai era pe punctul de a intra sub duș, când sună telefonul. Înjură, își trase un prosop pe el și se duse să răspundă.
– Harry, la telefon Ferguson. Ții minte ce-ai spus, că numai un hoț poate să prindă alt hoț. Mi-ai dat o idee foarte interesantă. Du-te la birou și adu-mi dosarul lui Martin Brosnan. Și dacă tot cauți, ai putea să mi-l aduci și pe al lui Devlin.
Fox se uită la ceas.
– Adică dimineață, sir?
– Acum, fir-ar să fie!
Ferguson trânti telefonul, iar Fox puse la loc receptorul și se uită la ceas. Era trecut de două noaptea. Oftă, se întoarse în baie și începu să se îmbrace.
– Martin Aodh Brosnan, spuse Ferguson. Dacă te interesează, Aodh este Hugh în galică, după bunicul lui din partea mamei, un lider sindicalist din Dublin, cunoscut la vremea lui.
Focul ardea zdravăn. Era patru dimineața și fără a avea vreun motiv special Harry Fox se simțea plin de viață; doar mâna îl durea puțin, de parcă ar mai fi avut-o. Asta i se întâmpla întotdeauna în stare de stres.
– Conform dosarului, s-a născut la Boston, în 1945, având strămoși americani irlandezi. Stră-străbunicul lui a emigrat din Kerry în timpul foametei. A întemeiat averea familiei din transporturi navale, în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea și de atunci le-a mers tot mai bine. Petrol, construcții, uzine chimice – au făcut de toate. Au multe relații.
Fox se încruntă și își ridică privirea.
– Protestant. Asta-i surprinzător.
– De ce? spuse Ferguson. Pe vremuri în America existau multe prejudecăți împotriva catolicilor. Probabil că unul din strămoșii lui a trecut în cealaltă tabără. Nu e primul protestant care dorește o Irlandă unită. Wolfe Tone cum a fost? De la el a pornit totul. Iar altul a fost Charles Stewart Parnell, omul care era cât pe-aci s-o obțină de la guvernul britanic din vremea lui.
– După cum scrie aici, mama lui Brosnan e catolică.
– Și încă una înfocată. Se duce la biserică de patru ori pe săptămână. Născută la Dublin. L-a cunoscut pe soțul ei când era studentă la universitatea din Boston. El a murit acum câțiva ani. Ea conduce imperiul familiei cu o mână de fier. Cred că singura ființă pe care n-a fost în stare s-o supună voinței ei este propriu-i fiu.
– Se pare că el le-a făcut pe toate așa cum se cuvine. Totul, de mare clasă. Cea mai bună școală particulară, Andover. Și-a luat diploma în literatură engleză la Princeton.
– S-a specializat, îi corectă Ferguson.
– Ce-ați spus, sir?
– Specialist în limba engleză, așa spun amicii noștri americani.
Fox dădu din umeri și reveni la dosar.
– Apoi, în 1966 a plecat ca voluntar în Vietnam. În trupele de comando aeropurtate și Serviciile speciale. Ca soldat de rând, ăsta-i lucrul cel mai surprinzător, sir.
– E un detaliu foarte important, Harry.
Ferguson își mai turnă un ceai.
– Vietnamul n-a fost niciodată o chestiune prea populară în America. Dacă erai la universitate sau la colegiu, puteai să te sustragi înrolării și exact asta și făceau majoritatea tinerilor din familii ca a lui Brosnan. Ar fi putut să se sustragă serviciului militar, rămânând la universitate și luându-și doctoratul. Dar n-a făcut-o. Care-i cuvântul ăla care-i foarte la modă acum, Harry, macho? Poate că despre asta a fost vorba. Probabil că nu se simțea cu adevărat bărbat fiindcă ezitase atâta timp. Până la urmă, important este că s-a dus.
– Și s-a ales cu ceva, fluieră Fox. Crucea Militară pentru Merite Deosebite, Steaua de Argint cu Frunze de Stejar, Crucea Vietnameză pentru Vitejie. Se încruntă. Și Legiunea de Onoare. Ce naiba caută francezii în treaba asta?
Ferguson se ridică și se duse până la fereastră.
– Asta-i ceva interesant. Ultimul său gest măreț. A salvat de la moarte o celebră reporteră de război franceză, o femeie – să nu-ți vină să crezi! – pe nume Anne-Marie Audin. În nu știu ce ambuscadă. Fata mai apare în povestea asta. Îți amintești fotografia la articolul din „Paris Match”, cu Brosnan, Liam Devlin și Frank Barry? Minunata domnișoară Audin a făcut-o, printre altele. A scris aceeași poveste și pentru revista „Life” și a luat pentru ea premiul Pulitzer. O privire din culise asupra luptei irlandezilor. S-a vândut foarte bine la Boston.
Fox întinse mâna după următorul dosar.
– Dar cum naiba a ajuns de la asta Ia IRA?
– E total lipsit de logică, dar splendid de simplu.
Ferguson se întoarse și se îndreptă spre foc.
– Iți fac un rezumat ca să scutim timp. După ce a părăsit armata, Brosnan s-a dus la Trinity College, la Dublin, ca să-și dea doctoratul de care am pomenit. În august 1969 se afla în vizită la un bătrân unchi catolic din partea maică-sii, parohul unei biserici de la Falls Road în Belfast. Când ai vizitat pentru prima oară acest frumos oraș, Harry?
– În 1976,sir.
Ferguson confirmă din cap.
– Atâtea s-au întâmplat, atâta vreme s-a scurs de atunci, încât acei primi ani înverșunați ai marilor tulburări sunt probabil pentru cei de vârsta ta un fel de istorie antică. Atâtea nume, atâtea chipuri…
Oftă și se așeză.
– În timpul vizitei lui Brosnan, bandele oraniste conduse de detașamentele speciale „B”, o organizație din fericire defunctă, s-au pornit să facă prăpăd. Au ars până-n temelii biserica unchiului lui Brosnan. De fapt, bătrânul a fost atât de rău bătut încât și-a pierdut un ochi.
– Înțeleg, spuse sobru Fox.
– Ba nu-nțelegi, Harry. Am avut odată un agent pe nume Vaughan – maiorul Simon Vaughan. Acum nu mai vrea să lucreze pentru mine, dar asta-i o altă poveste. El a înțeles, într-adevăr, pentru că, la fel ca și Brosnan, avea o mamă irlandeză. A, sigur că IRA are partea ei de bandiți și de nebuni cu bombe și poate mult prea mulți de-alde Frank Barry, dar are și oameni ca Liam Devlin și Martin Brosnan. Idealiști autentici în tradiția lui Pearse, Conolly și Michael Collins. Fie că ești sau nu de acord cu ei, sunt oameni care cred cu tot sufletul că sunt angajați într-o luptă a cărei miză este nici mai mult nici mai puțin decât libertatea țării lor.
Fox își ridică mâna inmănușată.
– Iertați-mă, sir, dar am văzut de prea multe ori femei și copii care fugeau urlând după explozia unei bombe, ca să mai cred așa ceva.
– Exact, spuse Ferguson. Oameni ca Devlin și Brosnan vor să poată lupta cu mâinile curate și cu un dram de onoare. Tragedia lor este că în acest soi de război pur și simplu nu e posibil așa ceva.
Se ridică din nou, plimbându-se agitat prin cameră.
– Vezi tu, nu-l pot învinovăți pe Brosnan pentru ceea ce s-a petrecut la Belfast în acea noapte de august din ’69. O mână de republicani, nu mai mult de șase, conduși de Liam Devlin, au ieșit în stradă. Aveau trei puști, două revolvere și o mitralieră Thompson destul de rablagită. Brosnan s-a pomenit prins în toiul luptei pentru apărarea bisericii și, când unul din ei a fost omorât lângă Devlin, el a ridicat instinctiv de jos pușca omului. Era pe departe cel mai experimentat luptător de acolo, nu uita asta. Din acel moment s-a alăturat cauzei IRA, fiind mâna dreaptă a lui Devlin în perioada când Devlin era șef de stat major în Ulster.
Cartea Pactul cu diavolul poate fi achiziționată de la: