Era o scurtă bucată muzicală de Mozart: una dintre acele melodii care te fac să te gândești că le-ai mai auzit și înainte, chiar dacă nu-i așa.
Îmi imaginam bobinele magnetofonului lui Rupert învârtindu-se în culise, tonalitățile muzicii strânse, prin magnetism, din lumea subatomică a oxidului de fier. Și pentru că, probabil, erau aproape două sute de ani de când Mozart le auzise prima oară în minte, părea oarecum firesc ca sunetele orchestrei simfonice să se fi adunat în particule de rugină.
Când s-a ridicat cortina, am avut un șoc: în loc să văd căsuța și dealurile idilice pe care mă așteptasem să le văd, scena era acum în totalitate neagră. Era clar că Rupert mascase decorul rural cu o husă neagră.
Un reflector se aprinse și chiar în centrul scenei se văzu un clavecin în miniatură, clapele de fildeș ale celor două claviaturi ale sale erau de un alb imaculat și contrastau cu întunericul înconjurător.
Muzica încetă și o tăcere anticipatoare cuprinse audiența. Ne aplecaserăm cu toții în față, așteptând…
Atenția ne fu reținută de o mișcare dintr-o latură a scenei și apoi o siluetă înaintă plină de încredere către clavecin – era Mozart!
Îmbrăcat într-un costum verde de mătase, cu dantelă la gât, dresuri albe până la genunchi, pantofi cu catarame, arăta de parcă pătrunsese direct printr-o fereastră din secolul al optsprezecelea în secolul nostru. Peruca albă perfect pudrată încadra un chip trandafiriu și insolent; făcu mâna streașină la ochi, vrând să vadă, prin întuneric, cine fusese cel care avusese îndrăzneala să chicotească.
Scuturând din cap, se duse la instrumentul care îl aștepta, scoase un chibrit din buzunar și aprinse lumânările aflate câte una la fiecare margine a clapelor clavecinului.
Era o interpretare uluitoare! Audiența izbucni în aplauze. Cred că toți știam că eram martorii interpretării unui adevărat maestru.
Micul Mozart se așeză pe scaunul cu spătar din fața claviaturii, ridică mâinile, de parcă ar fi vrut să înceapă – apoi își trosni cu zgomot încheieturile.
Un hohot puternic de râs se ridică dinspre audiență. Rupert trebuie să fi înregistrat de foarte aproape sunetul scos de un spărgător de nuci în plină activitate, mi-am zis: suna de parcă mica păpușă și-ar fi zdrobit fiecare oscior al mâinilor.
Și apoi începu să cânte, iar mâinile i se mișcau ușor și repede peste clape ca suveicile într-un război de țesut. Muzica era Marșul Turcesc: o melodie cadențată, puternică, vioaie care mă făcea să zâmbesc.
Nu e nevoie să descriu toată scena: de la scaunul care s-a prăbușit până la clapele claviaturilor care i-au prins marionetei degetele precum colții de rechin, toată scena, de la început și până la sfârșit, ne-a făcut să ne prăpădim de râs.
Când, în cele din urmă, mica siluetă reuși, în ciuda tuturor celor întâmplate, să-și croiască drum până la acordul final și triumfător, clavecinul se înălță, făcu o plecăciune și se plie cu dibăcie până încăpu într-o valiză, pe care marioneta o ridică. Apoi părăsi scena în aplauzele noastre furtunoase. Câțiva dintre noi se ridicară chiar în picioare.
Luminile se stinseră iar.
Fu un moment de pauză, de tăcere.
Când audiența se liniști, acordurile unei melodii – o melodie diferită – pluti către urechile noastre.
Am recunoscut imediat melodia. Era Dimineața din suita Peer Gynt de Edvard Grieg, și mi se păru alegerea perfectă.
– Bine ați venit pe Tărâmul Poveștilor, zise vocea unei femei în timp ce muzica pierea și un reflector se aprinse pentru a scoate la iveală cel mai straniu și remarcabil personaj!
Așezată în partea dreaptă a scenei – trebuie să se fi așezat când scena fusese cufundată în întuneric, m-am gândit -, purta un guler elisabetan de dantelă, o rochie neagră cu corsaj dantelat, pantofi de aceeași culoare, cu catarame argintii pătrate și niște ochelari care stăteau cocoțați nesigur pe vârful nasului. Părul era o masă de bucle sure, care i se revărsa de sub pălăria țuguiată.
– Numele meu este Mama Gâscă.
Era Nialla!
Se auziră niște oo-uri și aa-uri din audiență, iar ea rămase zâmbind răbdătoare, până ce încântarea se risipi.
– Ați vrea să vă spun o poveste? întrebă ea, cu o voce care nu era a Niallei, și cu toate astea nici a altcuiva.
– Da! strigă toată lumea, inclusiv vicarul.
– Foarte bine, atunci, zise Mama Gâscă. Voi începe cu începutul și voi continua până ajung la sfârșit. Și apoi mă voi opri.
Puteai auzi zgomotul făcut de un ac care cade.
– A fost odată ca niciodată, zise ea, într-un sat nu foarte îndepărtat…
Și pe măsură ce spunea aceste cuvinte, cortina roșie de catifea cu ciucuri aurii se deschise încetișor pentru a scoate la iveală căsuța tihnită pe care o zărisem din spatele scenei, însă acum o vedeam mai în detaliu: ferestrele cu ochiuri romboidale de geam, nalbele pictate în culori vii, scăunelul cu trei picioare folosit la muls…
– … locuia o văduvă săracă care avea un fiu al cărui nume era Jack.
La asta, un băiat îmbrăcat în niște pantaloni scurți de piele, jachetă brodată și vestă apăru pe scenă, fluierând fals note din melodia de mai înainte.
– Mamă, strigă el – ești acasă? Vreau cina.
În momentul în care se întoarse ca să se uite în jurul său, apărându-și ochii cu mâna de lumina soarelui pictat, audiența slobozi un murmur colectiv.
Chipul lui Jack era chipul pe care îl recunoscurăm cu toții, de parcă Rupert cioplise intenționat capul păpușii inspirându-se dintr-o fotografie a lui Robin, fiul care murise al familiei Ingleby. Asemănarea era stranie.
Ca vântul rece care suflă în noiembrie prin pădure, un val de șoapte tulburate străbătu sala.
– St! zise în cele din urmă cineva.
Cred că era vicarul.
Mă întrebam cum era pentru el să se confrunte cu chipul unui copil pe care îl înmormântase.
– Jack era un băiat foarte leneș, continuă Mama Gâscă. Și pentru că refuza să muncească, nu peste mult timp micile economii ale mamei sale dispărură cu desăvârșire. În casă nu mai rămăsese nimic de mâncare și nu mai aveau nici măcar un singur bănuț cu care să cumpere hrană.
Acum apăru biata văduvă de după casă, cu o funie în mână și la celălalt capăt al funiei, cu o vacă. Ambele erau numai piele și os, însă vaca avea avantajul unei minunate perechi de ochi mari și căprui.
– Va trebui să vindem vaca la măcelărie, zise văduva.
La asta, ochii enormi ai vacii se întoarseră cu tristețe către văduvă, apoi către Jack și, în cele din urmă, către spectatori. „Ajutați-mă!” păreau să spună.
– Ahhhh! ziseră imediat toți cei din public, cu o notă de compasiune în glas.
Văduva se întoarse cu spatele la biata creatură și se îndepărtă, lăsându-l pe Jack să facă treaba murdară. Și nici nu plecă bine, că și apăru un negustor la poartă.
– ’Neața, conașule, îi spuse el lui Jack. Pari un flăcău isteț. Un flăcău care ar avea nevoie de niște boabe de fasole.
– E posibil, zise Jack.
– Jack credea despre sine că era un negustor iscusit, zise Mama Gâscă, și până să apuci să spui „Llanfairpwligwyngyligogerychwymdrobwyllllantysiliogogogoch”, care e numele unui loc din Țara Galilor, el și dădu vaca pe un pumn de boabe de fasole.
Vaca se împotrivi și își înfipse copitele în pământ în timp ce negustorul o trăgea după el, iar Jack rămase în picioare, privind la grămăjoara de boabe de fasole din palmă.
Cartea Buruiana care împletește ștreangul poate fi achiziționată de la: