Se auziră trei lovituri de gong, plasatoarele continuau să primească înapoi hainele, încărcate de blănuri și paltoane în mijlocul lumii care se întorcea. Galeria plătită aplaudă decorul, o grotă din muntele Etna, săpată într-o mină de argint, și ale cărui margini aveau strălucirea banilor noi; în fund, forja lui Vulcan părea un culcuș de astru. În scena a doua, Diana, plănuia cu zeul să se prefacă împreună că întreprind o călătorie, pentru a da mână liberă lui Venus și lui Marte. Apoi, de îndată ce plecară, își făcu apariția Venus. Un freamăt agită sala. Nana era goală. Era goală cu o liniștită cutezanță, sigură de atotputernicia trupului său. Un simplu voal o învăluia; umerii rotunzi, pieptul de amazoană, ale cărui vârfuri roz se țineau ridicate și ascuțite ca niște lănci, șoldurile late, care se legănau într-un balans voluptuos, coapsele de blondă obscenă, întreg corpul ei se ghicea, se vedea sub țesătura subțire, de-o albeață de spumă. Era Venus născută din valuri, neavând pentru a se învălui decât părul. Și atunci când Nana ridică brațele, se zări, la lumina rampei, puful auriu al subsuorilor. Nu se auzeau aplauze. Nimeni nu mai râdea, fețele grave ale bărbaților se crispau, cu nările subțiate și cu gurile nervoase și uscate. Un fior părea că se strecurase foarte ușor printre spectatori, încărcat de o surdă amenințare. Deodată, cu un gest familiar, femeia se ridică, tulburătoare, stârnind nebunia sălii. Nana surâdea într-una, dar cu un surâs înverșunat de mâncătoare de bărbați.
– Drace! Spuse simplu Fauchery lui la Faloise.
Marte, în acest timp, alergă la întâlnire, cu panașul lui, și se trezi între cele două zeițe. Fu o scenă pe care Prulliere o interpretă cu subtilitate; dezmierdat de Diana, care vroia să facă asupra lui o ultimă încercare, înainte de a-l da pe mâinile lui Vulcan, mângâiat de Venus, pe care prezența rivalei sale o stârnea și mai mult, el se lăsă pradă acestor plăceri, cu aerul că se simte cât se poate de bine. Apoi, un măreț trio încheie scena, și acesta fu momentul în care plasatoarea se ivi în loja lui Lucy Stewart și aruncă două enorme buchete de liliac alb. Se aplauda. Nana și Rose Mignon salutară, în timp ce Prulliere ridica buchetele. O parte din orchestră se întoarse surâzând către benoarul ocupat de Steiner și Mignon. Bancherul, cu sângele în obraji, făcea mișcări convulsive din barbă, ca și cum i s-ar fi pus un nod în gât.
Ceea ce urmă însă produse o mare plictiseală în sală. Diana plecase furioasă. Numaidecât, Venus îl chemă pe Marte lângă ea. Niciodată până acum nu se montase o scenă, mai îndrăzneață. Nana, cu brațele după gâtul lui Prulliere, îl atrăgea spre ea, în vreme ce Fontan, mimând o furie caraghioasă, exagerând masca unui soț ofensat care-și surprinde soția în flagrant delict, apăru în fundul grotei. Ținea faimosul năvod cu împletituri mari al Iui Vulcan. O clipă îl balansa, părând un pescar care vrea să arunce prostovolul; printr-un ingenios șiretlic, Venus și Marte fură prinși în capcană, năvodul îi imobiliza în postura de amanți fericiți.
O rumoare crescu în sală întocmai ca un suspin care umflă pieptul. Se auziră câteva aplauze, toate binoclurile erau fixate asupra lui Venus. Puțin câte puțin, Nana pusese stăpânire pe public, și acum fiecare bărbat era cucerit de farmecul ei. Aerul sănătos ce-l degaja, la fel ca un animal tânăr și plin de vigoare, se răspândea mereu mai puternic, umplând sala. În clipele acelea, cele mai mici mișcări ale ei insuflau dorința. Nana răscolea simțurile numai printr-o ușoară mișcare a degetului mic. Spinările se încordau, vibrând ca și cum niște arcușuri nevăzute s-ar fi plimbat peste mușchi, cefele lăsau să se vadă tuleie care fluturau sub respirațiile neregulate și fără vlagă, venite din spate, nu se știe din ce gură de femeie. Fauchery vedea în față pe liceanul pe care pasiunea îl ridicase din fotoliu. Avu apoi curiozitatea să-i privească pe contele de Vandeuvres, care era foarte palid, cu buzele strânse, pe grăsunul de Steiner, a cărui față apoplectică plesnea, pe Labordette, uitându-se cu un aer mirat de geambaș care admiră o iapă perfectă, pe Daguenet, ale cărui urechi se împurpuraseră și se mișcau de plăcere. Apoi, o clipă, aruncă o privire în urmă și rămase uluit de ceea ce remarcă în loja familiei Muffat: în spatele contesei, palidă și serioasă, contele se ridica în vârful picioarelor, cu gura căscată, cu fața brăzdată de pete roșii; în timp ce alături de el, în umbră, pupilele de obicei tulburi ale marchizului de Chouard deveniseră doi ochi de pisică, fosforescenți, paietați cu aur. Lumea se sufoca, părul spectatorilor se îngreuna pe capetele în sudori. De trei ore, de când se aflau aici, răsuflările încălziseră aerul care dobândise un miros uman. În strălucirea flăcărilor gazului, firicelele de praf rămase în suspensie se îndesiseră, neclintite, sub candelabru. Întreaga sală se legăna, aluneca într-un vârtej, obosită și excitată, aprinsă de aceste dorințe adormite în miez de noapte, care bâjbâie în fundul alcovurilor. Iar Nana, în fața acestui public leșinat, a acestor o mie cinci sute de persoane îngrămădite, înecate în dorințele neîmplinite și dezechilibrul nervos al unui sfârșit de spectacol, rămânea victorioasă, cu trupul său de marmoră, suficient de puternic pentru a distruge toată această lume, dar fără ca el însuși să fie atins.
Piesa se apropia de sfârșit. La chemările triumfătoare ale lui Vulcan, întreg Olimpul defila prin fața îndrăgostiților cu „ahuri” și „ohuri” de stupefacție și voioșie. Jupiter zicea: „Copilul meu, ești un nesocotit că ne-ai chemat să vedem așa ceva”. Apoi, toate simpatiile se îndreptară spre Venus. Corul încornoraților, introdus din nou de Iris, imploră pe maimarele zeilor să nu mai dea urmare reclamației lor; de când femeile rămâneau închise în case, viața bărbaților devenise imposibilă; preferau să fie înșelați și mulțumiți, și asta era morala comediei. Atunci, Venus fu eliberată. Vulcan obținu dreptul să nu mai locuiască cu soția lui. Marte se împacă imediat cu Diana. Jupiter, pentru a nu mai avea scandal în casă, expedie pe mica lui spălătoreasă într-o altă constelație. Și, în sfârșit, Amor fu scos din carceră, unde făcuse vaporașe din hârtie în loc să conjuge verbul a iubi. Cortina căzu pe o apoteoză, corul încornoraților cântând în genunchi un imn de recunoștință lui Venus, surâzătoare și măreață în absoluta ei goliciune.
Spectatorii, deja în picioare, se îndreptau spre uși. Fură chemați autorii, apoi din nou actorii, în mijlocul unui tunet de bravo. Strigătul: „Nana! Nana!” răsună multă vreme cu furie. Apoi, sala nu se golise, când se și făcu întuneric: rampa se stinse, lumina candelabrului scăzu, lungi huse de pânză gri alunecară de la avanscenă, învelind poleiala galeriilor; și această sală, atât de caldă, atât de zgomotoasă, se cufundă dintr-o dată într-un somn adânc, în timp ce un miros de mucegai și de praf începea să se răspândească în jur. La marginea lojii sale, așteptând ca mulțimea să se scurgă, contesa Muffat, țeapănă, înfofolită în blănuri, privea umbra care se așternea printre rândurile de fotolii.
Pe culoare se agitau plasatoarele, care-și pierdeau capul luptând cu grămezile de veșminte prăvălite. Fauchery și la Faloise se grăbiseră spre ieșire. De-a lungul vestibulului se înșiruiau bărbați, în timp ce, pe scara dublă, încetișor, două nesfârșite șiruri de oameni coborau, compact și în ordine. Steiner, târât de Mignon, plecase printre primii. Contele de Vandeuvres ieșise la braț cu Blanche de Sivry. O clipă, Gaga și fiica ei părură încurcate, dar Labordette se grăbi să le caute o trăsură, a cărei, portieră o închise curtenitor, după ce ele se urcară. Nimeni nu-l văzu trecând pe Daguenet. Liceanul, cu obrajii aprinși, hotărât să aștepte pe Nana în fața intrării artiștilor, alergă către pasajul Panoramas, dar găsi grila închisă. Atunci, Satin, pe trotuar, îl atinse ușor cu fustele ei; dar tânărul, disperat, refuză cu brutalitate, apoi dispăru în mijlocul mulțimii, neputincios, cu lacrimi de dorință în ochi. Niște spectatori, aprinzând țigări, se îndepărtau fredonând: „Când Venus hoinărește seara.” Satin se întorsese din nou în fața cafenelei Variétés, unde Auguste o lăsă să lingă din farfurii restul de zahăr rămas de la consumatori. Un bărbat gras, care ieși foarte înfierbântat, o luă în sfârșit cu el, în umbra bulevardului care adormea treptat-treptat.
În acest timp, lumea cobora într-una. La Faloise aștepta pe Clarisse. Fauchery promisese s-o ia pe Lucy Stewart, cu Caroline Héquet și mama ei. Fetele veneau, ocupând întreg vestibulul și râzând foarte zgomotos, în timp ce soții Muffat treceau cu un aer glacial. Chiar în clipa aceea, Bordenave împinsese o ușiță și venise să obțină de la Fauchery promisiunea categorică a unei cronici. Era lac de sudoare, cu fața congestionată ca de o insolație, îmbătat de succes.
– V-ați asigurat pentru două sute de reprezentații, se simți obligat să-i spună la Faloise. Întregul Paris va defila prin teatrul dumneavoastră.
Dar Bordenave, înfuriindu-se și indicând printr-o mișcare bruscă a bărbiei publicul care umplea vestibulul, această gloată de bărbați cu buze uscate și cu ochi aprinși, arzând încă la gândul de a o poseda pe Nana, strigă cu violență:
– Dar spune odată bordelul meu. Ce individ îndărătnic!
Cartea Nana poate fi achiziționată de la: