Madvig făcu doi pași înapoi. Timp de trei secunde rămase cu gura căscată, uluit. Apoi se învineți de furie, strânse tare din fălci, se încovoie și se repezi cu pumnii strânși clătinându-se.
Ned Beaumont întinse mâna să apuce o halbă de pe masă, dar n-o luă. Se aplecase într-o parte, continuând să-l înfrunte pe celălalt, cu fața suptă, rigidă, cu dungi albe de încordare în jurul gurii, cu ochii negri uitându-se fioros în ochii albaștri ai lui Madvig.
Stăteau la aproape un metru distanță, unul blond, înalt și puternic, aplecat mult înainte, cu umeri încordați, cu pumnii gata pregătiți, celălalt, cu păr și ochi negri, înalt și slab, cu trupul aplecat puțin într-o parte, și cu mâna întinsă spre halba de bere. În afară de răsuflarea lor nu se mai auzea nimic. Nici dincolo de ușă, din bar, nu se auzea nimic, nici clinchet de pahare, nici vorbă sau apă curgând.
După două minute, Ned Beaumont lăsă halba din mâna și se întoarse cu spatele la Madvig. Fața lui rămase neschimbată, doar ochii, ce nu-l mai țintuiau pe Madvig, deveniră duri și metalici. Fără să se grăbească, făcu un pas spre ușă.
– Ned! Glasul răgușit al lui Madvig venea din adâncul lui.
Ned se opri fără să se întoarcă. Deveni și mai alb.
– Nemernicule!
Ned se întoarse încet.
Madvig întinse mâna și-l împinse pe Ned într-o parte, făcându-l să-și piardă echilibrul și să-și caute repede un punct de sprijin. Se rezemă pe un picior și puse mâna pe un scaun.
– Ar trebui să te bat măr.
Ned Beaumont zâmbi rușinat și se așeză pe scaunul pe care-l atinsese. Madvig se așeză în fața lui și bătu cu halba în masă.
Barmanul deschise ușa și băgă capul.
– Bere, zise Madvig.
Prin ușa deschisă răzbea zgomot de glasuri și de pahare ciocnite și trântite pe mese.
– Intră, zise Ned Beaumont, care își lua micul dejun în pat, când auzi bătând în ușa de la intrare. Ușa se deschise și se închise la loc.
– Unde ești, Ned? Întrebă un glas gros, răgușit, ce venea din sufragerie, dar nu apucă să răspundă că stăpânul glasului apăru în ușa dormitorului zicând: Stai comod.
Era un bărbat voinic, cu fața pătrată, galbenă, cu gura mare cu buze groase, cu ochi negri ce priveau sașiu. În colțul gurii avea o țigară.
– Bună, Whisky, îi zise. Ned. Ia un scaun.
Whisky se uită prin cameră.
– Frumoasă casă ai.
Își scoase țigara din gură și fără să întoarcă fața arătă cu țigara peste umăr, spre sufragerie:
– Ce-i cu bagajele alea? Te muți?
Ned mestecă pe îndelete și înghiți jumările înainte de a răspunde:
– Mă bate gândul.
– Da? Întrebă Whisky și se așeză pe un scaun în fața patului. Unde?
– La New York, poate.
– Ce înseamnă poate?
– Adică am un bilet până acolo.
Whisky scutură scrumul pe jos, își puse iar țigara în colțul stâng al gurii și trase fum pe nas.
– Cât o să lipsești?
Ned ținea ceașca de cafea gata s-o ducă la gură. Se uită gânditor la tânărul din fața lui. În cele din urmă răspunse:
– Am un singur bilet, dus. Apoi luă o înghițitură.
Whisky se uită sașiu la Ned până când închise complet un ochi iar celălalt deveni o dungă subțire neagră. Scoase țigara din gură și scutură iar scrumul pe jos. Glasul lui răgușit era insistent.
– De ce nu te duci la Shad înainte de plecare? Întrebă el.
Ned puse ceașca jos zâmbind.
– Shad și cu mine nu suntem atât de buni prieteni încât să-l deranjeze că plec fără să-i spun la revedere.
– Nu de asta-i vorba, zise Whisky.
Ned luă tava și o puse pe noptieră. Se întoarse pe o parte, proptindu-se într-un cot pe perne. Își trase pătura mai sus, pe piept. Apoi întrebă:
– Dar despre ce-i vorba?
– Uite despre ce: tu și cu Shad ar trebui să lucrați împreună.
– Nu cred, dădu Ned din cap.
– S-ar putea să greșești.
– Poate, mărturisi Ned. O dată, în 1912, am greșit. Nu știu dacă nu cumva greșesc și acum.
Whisky se ridică să stingă țigara într-una din farfuriile de pe tavă. În picioare, lângă pat, întrebă:
– De ce nu încerci, Ned?
Ned se încruntă.
– Mi se pare pierdere de vreme, Whisky. Nu cred că Shad și eu mine ne-am putea înțelege.
Whisky își sugea cu zgomot im dinte. Buzele groase, lăsate în jos, îl făceau să aibă un aer disprețuitor.
– Shad crede că ați putea.
– Da? Ned deschise ochii. El te-a trimis aici?
– Sigur. Crezi că aș fi venit, vorbindu-ți cum îți vorbesc, dacă nu m-ar fi trimis el?
– De ce? Întrebă Ned, făcând ochii mici.
– Fiindcă s-a gândit că el și cu tine ați putea face treabă.
– De ce crede că am putea lucra împreună?
Whisky se strâmbă.
– Vrei să mă duci, Ned?
– Nu.
– Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, crezi că nu știe tot orașul că ieri te-ai certat cu Paul la bomba lui Pip Carson?
– Asta-i, va să zică, zise Ned încetișor, ca pentru el.
– Asta-i, îl asigură omul cu glasul răgușit, și Shad a aflat din întâmplare că v-ați certat, fiindcă tu credeai că Paul n-ar fi trebuit să se atingă de cârciumile lui Shad. Așa că acum te-ai putea pune destul de bine cu Shad, dacă ai ști să te folosești de asta.
– Nu știu, zise Ned gânditor. Aș vrea să plec de aici, să mă întorc în orașul cel mare.
– Fii înțelept, spuse Whisky cu glas răgușit. Orașul rămâne acolo și după alegeri. Stai aici. Știi că Shad are bani mulți și-i pune pe toți la bătaie, ca să-l înfrângă pe Madvig. Stai aici și ia și tu ceva din ei.
– Da, zise Ned încet, n-ar strica să stau de vorbă cu el.
– Sigur că nu, ce dracu, zise Whisky inimos. Ia-ți țoalele și să mergem chiar acum.
– Bine, zise Ned, sculându-se din pat.
Shad O’Rory se ridică în picioare și se înclină, fără să-i întindă mâna.
– Îmi pare bine că te văd, Beaumont. Pune-ți pardesiul și pălăria unde vrei.
– Bună dimineața, spuse Ned dezbrăcându-se.
– Ne vedem mai târziu, băieți, zise Whisky din ușă.
– Da, bine, răspunse O’Rory, iar Whisky plecă, închizând ușa.
Ned Beaumont își puse pardesiul pe spătarul unei canapele, pălăria peste el, și se așeză alături. Îl privea pe O’Rory fără curiozitate.
O’Rory se înfundase în scaunul lui scund, acoperit cu perne moi, de un vișiniu închis. Se așeză picior peste picior, împreunându-și mâinile pe genunchi. Își înclină capul frumos sculptat, uitându-se pe sub sprâncene, cu ochii lui cenușii-albaștri, la Ned Beaumont. Vorbi cu un accent irlandez, plăcut și melodios.
– Îți datorez ceva pentru că ai încercat să-l convingi pe Paul să nu?
– Nu, zise Ned.
– De ce nu?
– Nu. Atunci eram de partea lui. Ceea ce i-am spus era spre binele lui. Credeam că greșește.
– O să-și dea seama înainte de a se prăbuși, spuse O’Rory zâmbind.
Urmă un moment de tăcere. O’Rory stătea pe jumătate îngropat în scaun, zâmbindu-i lui Ned, care ședea pe sofa și-l privea cu ochi inexpresivi.
O’Rory întrerupse tăcerea:
– Ce ți-a spus Whisky?
– Nimic, doar că vrei să mă vezi.
– Da, până aici n-a greșit, zise O’Rory frecându-și ușor mâinile. E adevărat că te-ai certat pentru totdeauna cu Paul?
– Credeam că știi; doar de asta ai trimis după mine.
– Am auzit, dar asta nu înseamnă totul. Ce voiai să faci acum?
– Am un bilet pentru New York în buzunar și bagajele făcute.
O’Rory își mângâie părul alb, unsuros.
– Ai venit aici de la New York, nu-i așa?
– N-am spus niciodată nimănui de unde vin.
O’Rory își luă mâna de pe păr și schiță un ușor gest de protest.
– Să nu crezi că sunt omul care să pună preț pe asemenea lucru, puțin îmi pasă de unde vine cineva.
Ned nu răspunse nimic.
Omul cu părul alb zise:
– Dar mă interesează unde te duci, și dacă lucrurile ar merge cum vreau, n-ai pleca încă la New York. Nu te-ai gândit că ai putea realiza ceva aici?
– Nu. Adică nu, până la venirea lui Whisky.
– Și acum ce crezi?
– Nu știu încă nimic. Te ascult.
O’Rory își trecu din nou mâna prin păr. Ochii lui cenușii-albaștri erau prietenoși și vicleni. Întrebă:
– De când ești aici?
– De cincisprezece luni.
– Și cu Paul de când lucrezi așa de aproape?
– De un an.
O’Rory încuviință.
– Trebuie să știi o mulțime de lucruri despre el.
– Da, știu.
– O mulțime de lucruri pe care le-aș putea folosi.
– Ce propunere ai? Întrebă Ned calm.
O’Rory se ridică de pe scaun și se duse la ușa opusă celei pe care intrase Ned. O deschise, și un uriaș buldog englezesc intră legănându-se. O’Rory se așeză iar. Câinele se întinse pe covorul din fața scaunului, țintuindu-și stăpânul cu privirea-i posomorâtă.
Cartea Cheia de sticlă poate fi achiziționată de la: