Comandantul ezită să vorbească. Atâta răceală îl făcea să se teamă de ce putea fi mai rău. Din nou, regele îl cercetă cu o privire de nepătruns.
– În sfârșit sire, s-a pornit răscoala, spuse, coborând pentru o clipă ochii. Apoi, ridicându-i din nou adăugă: Mulțimea, turbată de mânie, a atacat forțele de ordine aruncând cu pietre. Arcașii, puțini la număr și loviți din toate părțile, au fost repede depășiți.
Vestea îl lovi pe Filip ca o săgeată, aruncându-l parcă într-un abis.
Rămase așezat, la masa acoperită de resturile cinei. Totuși, nu lăsase să se vadă nimic din tulburarea ce-l cuprinsese. Orgoliul, ca o armură, îi apăra onoarea și puterea.
– Și îndrăzniți să ne spuneți că n-ați fost în stare să stăviliți gloata? întrebă el, după o scurtă tăcere. Așa vă faceți datoria?
– Răsculații sunt prea numeroși, Sire. Iar poporului furios i s-au adăugat cei din foburguri și dinspre pădure, și asemenea unui stol de corbi și de gaițe s-au împrăștiat prin oraș. Toți demonii infernului par să fi ieșit la lumină. Jefuiesc și dau foc caselor bogate. E de nedescris ce se-ntâmplă în oraș!
La aceste cuvinte, regele își păstră masca de nepătruns. Vocea lui Valois se ridică, indignată:
– În felul acesta ne înjosim permițând unor declasați să-și bată joc de autoritatea regală și să aducă pe moșiile noastre ruină și moarte.
– Vai, Monseniore, răspunse căpitanul aruncându-i o privire plină de neliniște, nimic nu-i oprește. Este ca un val care ne va înghiți, dacă nu luăm măsuri.
– Ei bine, și ce așteptați pentru a le lua? îi aruncă Filip, pe un ton biciuitor.
– Permiteți-mi, Sire, să chem întăriri, spuse el, cu fruntea încrețită de neliniște.
Regele, care se ridicase în picioare, rămase nemișcat o vreme, privindu-l aspru:
– Trimiteți să se aducă forțe proaspete în ajutor. Adunați toate aceste forțe sub comanda voastră și dispuneți de ele cum credeți de cuviință.
– Și palatul regal? întrebă Evreux insistent.
– Am pus aici cei mai buni arcași, Monseniore. Toate porțile sunt păzite.
Cu prefăcută indiferență, Valois îl întrebă:
– Veți reuși să rezistați cu forțele pe care le mai aveți până la sosirea întăririlor?
– Da, Monseniore, răspunse cu vocea mai sigură. Vom sprijini garda, cu orice preț.
Regele avu un gest aprobator și continuă cu voce neutră:
– Executați ordinele ce vi s-au dat, domnule căpitan al gărzii. Vom ști să ținem seama de loialitatea voastră.
Căpitanul se pregătea să iasă când vocea regelui îl opri în loc:
– Încă un cuvânt… doar un cuvânt. De îndată ce gloata se va sătura să-și verse furia, va trebui să afle că-i o nebunie orice astfel de pornire fără judecată. Vinovații nu vor scăpa de justiție, să se știe asta!
După ce ieși căpitanul, Filip rămase tăcut o vreme. Cu demnitatea sa obișnuită nu lăsa să i se zărească nici o urmă de emoție. Își luă la revedere de la oaspeți și se retrase în cabinetul de lucru, cu temerile care-l bântuiau. Vestea primită îi răsuna încă în ureche. Se apropie de o fereastră și, o vreme, urmări mișcările de trupe din fața castelului. Un zgomot de pași în spatele său îl făcu să se întoarcă. Marigny, după care trimisese, se afla acum în mijlocul încăperii. Lumina lămpii abia de atingea o figură palidă și ochii parcă umbriți de neliniște. Regele îl măsură dintr-o privire, atentă, dar binevoitoare.
– Ce vești îmi aduceți, messire de Marigny?
– Vai! Destul de rele, sire.
– Există ceva încă și mai rău decât răscoala? întrebă regele pe un ton destul de ciudat.
– Par să se îndrepte către tot ce poate fi mai rău. Nu e nici o stavilă în calea furiei mulțimii.
Regele îl aținti cu ochi înghețați, ochi ce păreau că nu mai pot să clipească. Și parcă citindu-i gândurile, Marigny adăugă:
– Trebuie să părăsim imediat palatul, Sire.
Pe lângă alte calități pe care Filip i le aprecia, o avea și pe aceea de a prevedea, cu o intuiție ce nu dădea greș, toate dorințele sale. Acest mod de a-și asuma ceea ce e de făcut nu-i displăcea deloc.
– Oare fuga e demnă de un soldat?
– Nu avem de a face cu niște soldați, sire, ci cu niște răsculați, cu ura, cu răzbunarea și cu crima. Vă implor, Sire, ascultați vocea rațiunii.
Mic-burghez normand, Enguerrand, înainte de a deveni senior de Marigny, se numea Le Portier. Fusese mai întâi scutier la șambelanului Hugues de Bouville, apoi intrase în slujba reginei ca pitar. Curând ajunse să fie apreciat și atrase atenția regelui mereu în căutare de oameni de valoare. De atunci îndeplini mai multe misiuni sub ordinele sale. Filip îl recompensă dăruindu-i domeniul și fortăreața Issoudum.
Deși nu-i plăcea să-și facă preferințele cunoscute, Filip îi arăta o reală simpatie ce ar fi putut fi calificată prietenie. Dintre toți nobilii de la curte, monarhul aprecia cel mai mult compania lui Enguerrand. Privilegiul acestor întâlniri între patru ochi stârnea invidia și gelozia nobililor. Între cei doi bărbați se stabilise un fel de complicitate. Filip avea pentru el o admirație care rareori devenea publică. Dovedind mai degrabă abilitate decât cunoștințe, el depășea dificultățile cu ușurință deconcertantă. Din miile de rotițe ale angrenajului administrației, niciuna nu scăpa vigilenței sale și înțelegea în amănunțime tot ceea ce privea afacerile statului.
Drumul regelui către monarhia absolută era scopul său suprem și din acest motiv sprijinea burghezia pentru a o determina să facă front comun cu suveranul împotriva nobililor. Interzisese războaiele interne între marii feudali și îi privase de dreptul de a bate monedă pe propriile domenii. Cei care refuzau să se supună erau condamnați fără drept de apel. Încrederea regelui îi dăduse mână liberă. Administra afacerile regatului cu o pricepere și cu o rapiditate uimitoare, acționând fără ezitare și fără să piardă timp. Un spirit ascuțit, dublat de ingeniozitate și promptitudine, îl făcea să avanseze abil. La fiecare acțiune întreprinsă găsea cu o artă desăvârșită și mijlocul care să-i aducă un câștig. Nici o acuzație, nici o condamnare nu putea fi susținută împotriva sa în absența oricărei probe materiale. Căci știa să-și ascundă urmele cu cinism și viclenie. Avea un aplomb uriaș și niciodată nu ducea lipsă de argumente. Și pentru fiecare situație avea variante aproape inepuizabile. Cu ingeniozitatea ce-l caracteriza, trecea în joacă de toate obstacolele și de toate greutățile.
Înlănțuirea faptelor, situațiile de necesitate și mecanismul afacerilor, nimic nu-i scăpa. Nu avea nici scrupule, nici îndoieli, nu veghea decât la împlinirea planurilor regelui și la reușita acestora.
Bun organizator, diplomat, subtil și perspicace, prefera negocierile oricărui conflict deschis. Ca și suveranului său, nu-i plăcea războiul, nici chiar victorios. Judecata rece dădea privirii sale o expresie glacială ce se potrivea de minune cu setea lui de putere. Linia dură a buzelor mereu strânse îi vădea autoritatea. Și totuși, știa să dea dovadă de o amabilitate înșelătoare.
Ambiția sa nu cunoștea limite. Era invidiat și temut. Cu siguranță, un destin măreț îl aștepta. Filip găsea în el un bărbat absolut loial, cu o uriașă putere de muncă.
– Sire, timpul e măsurat, reluă Marigny. Poporul se îndreaptă în acest moment spre Palatul regal.
Fără o vorbă, regele merse spre ușă și o deschise.
Încăperile Palatului erau goale. Doar câteva torțe ardeau, prinse de pereți în inelele lor. Altele se stinseseră și din ele picurau pe dalele de piatră stropi de rășină parfumată. Traversară sala de petreceri cu jilțuri joase și adânci, cu balansoare de abanos aurite, cu scaune acoperite de perne brodate cu trandafiri roșii și galbeni.
La capătul sălii, Filip apucă o torță de bronz coclit care făcea să tremure limbi de foc sângerii, proiectate în întuneric. Regele se opri în fata unei statui cu chipul strălucitor și misterios și, ridicând torța, o lumină. Câteva picături de rășină îi căzură pe mânecă fără să le observe. Ușor, apăsă cu mâna piedestalul; se auzi un clinchet și statuia alunecă spre spate. Peretele, care era de fapt o ușă, se învârti în țâțâni și descoperi vederii o scară în formă de melc ce ducea spre încăperile de jos. Era acolo o întreagă rețea de galerii în beciurile Palatului regal, ce serveau, asemeni celor din străvechile fortărețe, drept ascunzătoare pentru bunurile de preț și, la ceas de primejdie, de cale spre libertate. Acest labirint părea o pânză de păianjen țesută în umezeală și în întuneric. O duhoare de mucegai și descompunere îi năpădi, de parcă ar fi deschis un cavou. Își ținură respirația.
Regele, pășind pe urmele sfetnicului său, înainta cu o silă tot mai mare. Zidurile cenușii, crăpate pe alocuri, abia luminate, îl strângeau parcă din toate părțile: ai fi zis că ajunseseră într-o grotă a infernului.
Galeria ducea în dosul grădinilor Palatului regal. Izolarea acestor locuri era cum nu se poate mai potrivită. Vântul năvălea pe sub bolți cu un șuierat cumplit. Auzi în spatele lui un zgomot și se opri. Să fi fost o altă ființă care fugea prin aceste locuri sinistre sau vreun răsculat care îl urmărea? Își reluă mersul. Zgomotul de pași, pe care i se păruse că-l aude, încetase. Să fi fost doar imaginația sa? Era liniște, acum se auzea doar fojgăitul șobolanilor ce se alergau unii pe alții.
Printr-o răsuflătoare, sclipirile incendiului proiectau pe pereți lumini sângerii. Cu torța ridicată mult deasupra capului, Marigny înainta împins de dorința de a duce la bun sfârșit această încercare.
Galeria făcea o cotitură bruscă. Torța se stinse. Întunericul îi învălui. Înaintau acum cu prudență. Mergeau așa de câtva timp, când zăriră o flacără sclipind în îndepărtare.
Sfetnicul scoase pumnalul și se îndreptă spre locul de unde părea să vină lumina. Era un opaiț care ardea departe. În spatele unui ochi de geam. În sfârșit! Afară din labirint!
Galeria se deschidea într-un câmp nedesțelenit ce părea învăluit în ceva înăbușit și tulbure. Câteva magazii se zăreau prin ceață. Pe lângă pârloagă trecea un drumeag pe care o luau căruțașii cu încărcăturile lor de piatră cioplită. Departe, o siluetă nedefinită legăna un felinar încercând să-i călăuzească prin ceața deasă. Acum dădură de străzi ce se îngustau. Rumoarea răsculaților ajungea până la ei, înăbușită. Din când în când se auzea nechezatul unui cal, lătratul unui câine. Ceața îi înconjura. Străbătură o piață pe unde trecuseră și răsculații: geamuri sparte; un copac prăbușit le tăia calea.
Deodată, galopul unui cal îi țintui locului. Filip simți pe frunte picături înghețate. Nimic nu-l mai deosebea de ceilalți. Poziția sa se năruia, o simțea. Ajuns un nimeni din vina unor coate-goale. O experiență necunoscută în care se pierdea sentimentul său de izolare. Nu mai era rege, nu mai era decât un om care făcea tot ce putea pentru a-și învinge spaima. Ce este un rege? Ce sunt legile în fața furiei poporului?
Ochii săi priveau fix, larg deschiși, măriți de o groază care-i înjosea. Teama de moarte era depășită, nu însă și aceea de umilință.
În lucirea pâlpâitoare a stelelor, siluete îmbrăcate în mantii albe trecură pe dinaintea lui. Și cu un ceremonial și o considerație acordată demnitarilor și suveranilor, Cavalerii Templului își salutară regele. Cel care părea să fie conducătorul micii escorte descălecă și se plecă în fața lui.
– Binevoiască Alteța Voastră să fie oaspetele Templului. Sunt fratele Renaud, seneșalul, și am ordin să veghez la siguranța voastră și să vă însoțesc la Templu.
Teama ce-l stăpânise până acum slăbi. O vreme înaintară în tăcere. Și apoi, după o cotitură, apăru brusc, parcă țâșnind din pământ, fortăreața. Părea o masă cenușie și grea, cu ziduri înalte și ferestruici înguste.
O atmosferă de mister și de putere plutea peste acest uriaș fort îmbrăcat parcă într-o platoșă de nepătruns. Vechiul donjon întărit cu bretese de lemn, unde se buluceau arcașii, se sumețea către cer ca o întrebare trufașă.
Spectacolul jalnic al fugii regelui se transformă într-o intrare triumfală în Templu.
În curte, cavalerii, aliniați câte doi, în două șiruri, îi prezentară onorul.
Cartea Marele Maestru Al Templierilor poate fi achiziționată de la: