Din Grajduri a ieșit un polițist în uniformă, mânuind distrat lacătul. A pornit degrabă spre castel, fără să bage de seamă prezența celor doi jurnaliști. Annika s-a luat după el. Picăturile de ploaie care i se prelingeau pe ceafă se întețiseră. Terenul era moale și scăldat de apă, iar Annika mergea din baltă-n baltă. S-a uitat în jos – picioarele ei pășeau printr-o mocirlă diformă de grohotiș și pietriș.
Jalnică mai e și Suedia asta! s-a gândit ea.
Șocată de propriile gânduri, a încercat să se concentreze asupra aspectelor potrivite.
Să nu uităm că avem o echipă bună de hochei pe gheață, fie și numai mulțumită lui Peter Forsberg. În plus, sistemul de asistență socială merge și el bine… aaa, și mai e zona rurală. Zona rurală. Annika se lupta cu ploaia torențială. Nu vedea decât umbre noroioase, maro și gri. Nu existau circumstanțe atenuante într-o asemenea zi. Și-a suflat nasul, încercând să respingă mirosul dezagreabil.
Câțiva oameni reușiseră să ajungă la locul faptei înainte să fie izolat. În afară de jurnalistul rival, a văzut câțiva reprezentanți ai televiziunii naționale; erau și oameni de la postul local de radio, Radio Sörmland; de la emisiunea regională de știri, Öst-Nytt, precum și de la ziarul pentru care lucrase anterior, Katrineholms-Kuriren. Mașinile celor de la castel erau parcate neglijent lângă aripa cu grădina. Și-a scos carnețelul și pixul și a cercetat vehiculele din parcare.
Un Range Rover auriu, cel mai mare și mai scump SUV de pe piață. Annika și-a notat numărul de înmatriculare. Apoi, a continuat: un VW Polo roșu, cu o capotă neagră și moale; un Fiat Uno vechi; o mașină sport de culoare neagră, care i s-a părut foarte luxoasă – firește, era un Chrysler; un Volvo S40 de culoare verde; un Renault Clio de culoarea bronzului, cu un abțibild pe lunetă, pe care scria „Isus trăiește!”; un BMW albastru și un Saab 900 de culoare maro, care avea vreo zece, poate chiar douăzeci de ani vechime.
Telefonul mergea – mulțumesc, domnule Stenbeck! – așa că, la scurt timp după aceea, a reușit să ia legătura cu un tip de la Departamentul de vehicule cu motor din Stockholm.
– Bună ziua, aș vrea și eu câteva informații cu privire la niște numere de înmatriculare.
Imensul SUV aparținea postului TV Plus; decapotabila germană figura ca fiind proprietatea lui Barbro Rosenberg, care locuia în Solna; Fiatul îi aparținea unei oarecare Hannah Persson, din Katrineholm; Chryslerul sport era proprietatea firmei Build&Create, din Jönköping; automobilul marca Volvo era deținut de Karin Andersson, din Hägersten; Renaultul, de Mariana von Berlitz, din Stockholm; BMW-ul era al unui individ pe nume Carl Wennergren; iar Saabul îi aparținea lui Stefan Axelsson, care locuia în Tullinge.
Deși era conștientă că factura telefonică avea să însumeze multe coroane suedeze, Annika a hotărât totuși să sune și la Informații, să afle numerele de telefon ale proprietarilor.
– Nu există nici o persoană pe nume Barbro Rosenberg în Solna. Avem numai o Bambi Rosenberg, cu număr privat, a rostit tărăgănat o operatoare pe nume Linda, după cum se prezentase ea însăși.
Actrița, a scris Annika în carnețel.
Linda nu a găsit-o nici pe Hannah Persson din Katrineholm.
– Sunt mulți oameni fără abonament pe mobil, i-a spus ea Annikăi. Și, firește, nu-i avem în baza de date.
Build&Create figura cu o grămadă de numere de telefon și Annika le-a notat pe toate. Primul număr era al lui Sebastian Follin, care deținea funcția de manager. Numele îi suna cunoscut.
Karin Andersson Bellhorn nu optase pentru menționarea celui de-al doilea nume în cartea de telefon și era trecută ca producătoare TV. Annika o cunoștea: se întâlniseră de câteva ori în biroul lui Anne Snapphane.
Mariana von Berlitz avea număr privat, dar Annika o cunoștea și pe ea. Cu șase ani în urmă, împărțiseră același birou la Kvällspressen și se certaseră cu privire la cine trebuia să facă ordine pe el. Mariana era iubita lui Carl Wennergren. Iar Stefan Axelsson figura ca director tehnic.
Annika și-a făcut repede câteva calcule. Era sigură de șapte oameni, dacă directorul era cel la care se gândea ea. Știa că era și Anne Snapphane acolo. Deci cu ea se făceau opt. Anne luase trenul până la castel, prin urmare, Annika a dedus că Barbara Hanson trebuie să fi procedat la fel. Nouă. Cine erau ceilalți? Range Roverul aparținea postului TV Plus, deci era, probabil, mașina vreunui ștab din companie, poate chiar a șefului mare. De fiecare dată când îi vorbise despre el, Anne Snapphane îl numise Nemuritorul.
– Se crede invincibil, zice că e zeu, îi explicase Anne Snapphane.
Oare cine erau ceilalți doi?
Annika a aruncat o privire prin parc. Pe partea cealaltă a aleii se afla o turmă de oi înfometate și ude leoarcă, ce behăiau întruna. La marginea insulei erau câțiva polițiști care supravegheau podul. Carul TV era ascuns în spatele clădirilor.
Carul TV, s-a gândit ea. Trebuie să existe cineva care-l are-n grijă, vreun tehnician expert. Unșpe.
Dar habar n-avea cine era al doisprezecelea. Trebuia să dea un telefon.
A luat mobilul și a format numărul Annei Snapphane. Suna ocupat.
– Annika, Annika Bengtzon… Annika Bengtzon!
Vocea venea de undeva dinspre mașinile de lângă aripa cu grădina. Annika s-a întors, și-a mijit ochii prin ploaia deasă și a recunoscut-o imediat pe persoana care o strigase.
Era Pia Lakkinen, una dintre fostele ei colege de la Katrineholms-Kuriren. Reportera de-abia coborâse din mașină. Pia și-a pus gluga de la pelerină și a zorit spre Annika.
– Doamne, de când nu ne-am mai văzut! a exclamat ea. Ce bine că ne-am întâlnit!
Au dat mâna, iar Annika s-a străduit să zâmbească. Nu era nici pe departe la fel de entuziasmată ca Pia. În general, îi displăcea să fie abordată prea prietenos de alți reporteri când se afla la locul unei crime, iar faptul că pe vremuri lucraseră la același ziar nu făcea decât să agraveze lucrurile. Annika își dăduse demisia ca să se angajeze la Kvällspressen, în Stockholm, iar mulți dintre colegii ei de la Katrineholms-Kuriren rămăseseră cu impresia că făcuse asta din lipsă de considerație pentru ziarul la care lucrau ei.
– Ei, ce mai e pe la KK? a întrebat Annika.
Pia a oftat teatral.
– Of, e la fel de rău cum știi. Organizarea e proastă, conducerea, inutilă și tot așa… ploaia asta ne mai lipsea, zău așa! Crezi că o să se oprească?
Annika a căutat un răspuns potrivit, un punct de sprijin, dar efortul ei a fost de prisos. Reportera nu era conștientă de agitația din sufletul Annikăi, se lăsase dusă de val și sporovăia întruna.
– De nenorocirea asta nici nu mai vorbesc, a zis Pia. Exact asta ne trebuia acum, în prag de concedii. Auzi, tu, o crimă în Flen! De necrezut, zău așa – cine-a mai pomenit o crimă într-un locșor liniștit ca ăsta…
Annika s-a uitat în jur, căutându-l cu privirea pe Bertil Strand sau pe oricine altcineva, numai să scape de fosta colegă de muncă. Pia Lakkinen a observat atitudinea de respingere a femeii, dar n-a luat-o în seamă.
– Bănuiesc că în Stockholm e ceva obișnuit, a zis ea.
– Dimpotrivă, cele mai brutale crime au loc, în general, la țară, în orașe și în comunități mici, a ripostat Annika pe un ton rece.
Cuvintele ei au avut efectul scontat. Dintr-odată, Pia s-a arătat șocată și îngrijorată.
– Crezi că o să-l prindă repede pe criminal?
– Nu știu ce să zic, a răspuns Annika. În momentul ăsta, sunt anchetați doișpe oameni la castel.
Pia Lakkinen a făcut ochii mari.
– Serios?!
În ciuda ploii torențiale, Annika s-a îndreptat de spate: dintre ele două, numai ea era cu adevărat informată. KK avea să apară abia luni la chioșcuri, așa că-și putea permite să fie generoasă.
– Da. Aproape toți fac parte din echipa TV care făcea emisiunea, a continuat ea. Câțiva dintre ei sunt invitați sau reporteri veniți aici cu treabă. I-am identificat aproape pe toți. A mai rămas unul.
Jurnalista din provincie părea învinsă.
– E greu să afli lucruri dintr-astea dacă nu-i cunoști pe polițiști, a zis Pia. Nu înțeleg ce caută aici Brigada Criminalistică din Stockholm.
– Așa e obiceiul: poliția din Stockholm e pregătită să ajute oricând forțele din țară, a explicat Annika. Iar tipii ăștia sunt de la Omucideri. Niște profesioniști!
Pia Lakkinen a aruncat o privire spre castel.
– Păi, din câte văd, nu fac decât să se fâțâie de colo-colo!
– Asta fac la început, cercetează zona, a zis Annika, iau amprente și tot tacâmul. Abia apoi intră în miezul lucrurilor. Știi cumva la ce oră a venit poliția?
Reportera a dat din cap.
– Comunicatul a fost trimis la 09:41 dimineața.
– Da, dar trebuie să fi ajuns cineva la locul faptei până atunci, probabil polițiștii de profil din Katrineholm sau Eskilstuna. Cred că ei au fost cei care au constatat crima din carul TV, adică autobuzul ăla parcat colo, lângă Aripa Nouă. Probabil că, înainte să fie trimis comunicatul, locul faptei și martorii erau deja izolați. Mă îndoiesc că apucaseră să vină și alți detectivi sau medicul legist, dar sigur erau pe drum.
Pia Lakkinen era impresionată.
– Auzi, da’ victima e încă aici?
– Probabil că da. Ceva mai înainte, când am fost eu la car, poliția încă cerceta locul. Nu cred că o s-o scoată de acolo până nu se oprește ploaia. S-ar distruge prea multe dovezi.
– Ai intrat în car?
Fosta colegă de muncă părea neîncrezătoare.
Cartea Prime-time poate fi achiziționată de la: