De cealaltă parte a gardului viu pe care Yoel îl tundea cu încetineală și precizie, vecinii lui, americanii, frate și soră, care ocupau cealaltă jumătate a imobilului dublu, ședeau tolăniți pe scaune de grădină albe și beau cafea frapată. În săptămânile de când se mutaseră acolo, cei doi Vermont îl invitaseră în repetate rânduri să vină pe la ei, într-o după-masă, la o cafea frapată, sau să treacă într-o seară, după știrile de la orele nouă, să vadă împreună o comedie la video. Yoel le-a răspuns: „Cu plăcere”. Dar până acum se ținuse la distanță de ei. Vermont era un bărbat solid, cu o față proaspătă și rozalie și cu manierele neșlefuite ale unui fermier american. Arăta ca un olandez sănătos și prosper dintr-o reclamă pentru trabucuri scumpe. Era jovial și gălăgios. Gălăgios, poate pentru că era tare de o ureche. Sora lui, Annemarie, sau poate că Rosemarie, era cu cel puțin zece ani mai tânără. Yoel nu mai știa exact cum o cheamă. Era o femeie minionă, atrăgătoare, cu un râs copilăresc, ochi albaștri și sâni cu sfârcuri obraznice. „Bună!”, l-a salutat veselă când l-a observat pe Yoel măsurându-i corpul, de dincolo de gardul viu.
Fratele ei a repetat aceleași două silabe, dar o secundă mai târziu și cu ceva mai puțină veselie în glas. Yoel le-a urat o după-masă plăcută. Femeia a venit la gard, cu sfârcurile care înțepau o bluză ușoară, de pânză. Când s-a apropiat de el, interceptându-i cu încântare privirea fixată asupra trupului ei, i s-a adresat în engleză, vorbindu-i repede, cu o voce joasă:
– Grea viață, nu?
Pe urmă, l-a întrebat în ebraică, cu un glas mai accentuat, dac-ar putea să-i împrumute și ei, mai târziu, foarfecele de grădină, ca să tundă și de partea lor gardul de verdeață.
– Sigur că da, a răspuns Yoel, apoi, după o scurtă ezitare, s-a oferit să-l tundă el.
– Nu te pripi, i-a spus ea râzând. S-ar putea să accept.
Lumina după-amiezii târzii era blândă, de culoarea mierii, și străpungea cu reflexe aurii câțiva nori transparenți ce pluteau la înălțime, în drumul lor dinspre mare către munți. O briză ușoară se iscase din direcția mării, răspândind un vag miros sărat și o undă de melancolie pe care Yoel o absorbise. Pala de vânt înfiorase frunzișul pomilor ornamentali și fructiferi, dezmierdase peluzele îngrijite și-i pulverizase pe pieptul gol o pulbere de stropi aduși dintr-o altă grădină.
În loc să-și termine partea lui de gard și să treacă în grădina cealaltă, Yoel și-a lăsat jos foarfecele, pe marginea pajiștii, și a pornit într-o mică plimbare, până în punctul unde drumul era blocat de o livadă de citrice, împrejmuită cu un gard. A zăbovit acolo câteva minute, scrutând frunzișul des, străduindu-se în zadar să deslușească o mișcare furișă pe care-și imagina că ar putea-o discerne în livadă. Până când ochii au început din nou să-l doară. Apoi s-a întors și a pornit-o spre casă. Era o seară catifelată. Pe fereastra deschisă a unei case a auzit un glas de femeie rostind: „N-are importanță, și mâine e o zi”. Yoel a cântărit în minte fraza și nu i-a putut găsi nici un cusur. În fața porților grădinilor se găseau cutii poștale elegante, uneori chiar ostentative. Unele dintre mașinile de curând parcate emanau încă un val de căldură reziduală de la motor și un vag miros de benzină. Și pavajul confecționat din dale de asfalt prefabricate radia o căldură plăcută pentru tălpile lui goale. Pe fiecare pătrat de beton erau gravate două săgeți ce mărgineau inscripția: SCHARFSTEIN LTD RAMAT GAN.
Puțin după ora șase, Avigail și Netta s-au întors cu mașina de la coafor. Avigail, în ciuda ținutei de doliu, arăta rumenă și sănătoasă ca un măr: fața ei rotundă și trupul robust îți sugerau o rusoaică de la țară. Era atât de total diferită de Ivria, încât, o clipă, lui Yoel i-a fost oarecum greu să-și aducă aminte ce legătură exista între el și această femeie. Pe de altă parte, fiica lui se tunsese băiețește, și părul îi stătea pe cap țepos ca un arici, de parcă voia să-l sfideze. Nu l-a întrebat ce impresie îi face noua ei tunsoare și Yoel a hotărât ca nici de data asta să nu-i spună vreo vorbă. După ce au intrat amândouă în casă, Yoel s-a dus la mașina pe care Avigail o parcase neglijent, s-a urcat la volan, a dat-o îndărăt scoțând-o din alee, a virat la capătul drumului, apoi a adus-o drept în mijlocul parcării, astfel încât mașina se găsea acum cu botul spre șosea, parcă gata să pornească. Yoel a rămas câteva minute lângă poarta casei lui, ca și cum aștepta să vadă cine o să mai apară. Fluiera încetișor, ca pentru el însuși, o melodie veche. Nu-și putea aduce aminte de unde o știa, bănuia că era dintr-un musical binecunoscut, și a dat să intre în casă, să întrebe, dar brusc l-a izbit gândul că Ivria nu era acolo, și tocmai de asta se afla el aici. Pentru că, o frântură de clipă, nu-și putuse da seama ce căuta el în locul ăsta străin.
Se făcuse șapte. Momentul potrivit pentru un coniac. Și mâine e o zi, și-a adus el aminte. Destul pentru azi.
A intrat în casă și a făcut un duș pe îndelete. Între timp, mama și soacra lui pregăteau cina. Netta citea în camera ei și nu li se alăturase. Le-a comunicat, de dincolo de ușa închisă, că o să-și ia singură de mâncare, ceva mai târziu.
Pe la șapte și jumătate, umbrele serii începuseră să se adune. Puțin înainte de opt, Yoel a ieșit iar afară, s-a întins într-un hamac, ținând în mână un radio cu tranzistori, o carte și ochelarii noi pe care începuse să-i folosească în ultimele săptămâni. Își alesese niște ochelari caraghioși, cu rame rotunde, negre, care-l făceau să arate ca un vârstnic popă francez. Pe cer încă zăboveau reflexe ciudate ale zilei care se destrăma, în timp ce o lună de un roșu crud a săltat deodată din spatele livezii de citrice. În față, îndărătul chiparoșilor și a acoperișurilor de țiglă, cerul reflecta sclipirea aurie a luminilor din Tel Aviv și, o clipă, Yoel a avut senzația că trebuie să se scoale și să se repeadă în oraș să-și aducă fiica acasă. Dar Netta era în camera ei. Lampa de pe noptieră trimitea pe fereastră o strălucire care inunda peluza, o formă luminoasă pe care Yoel o contempla, încercând în zadar să o definească. Poate pentru că nu era o figură geometrică.
Începură să-l sâcâie țânțarii. S-a ridicat și a intrat în casă, grijuliu să-și ia tranzistorul, cartea, ochelarii cu rame rotunde negre, dar conștient că uitase totuși ceva, ceva de care nu izbutea să-și amintească.
În livingroom, continuând să stea desculț, și-a turnat un pahar de coniac și s-a așezat împreună cu mama și cu soacra lui să urmărească știrile de la ora nouă. Ar fi fost posibil ca, printr-o singură lovitură, să separe animalul de pradă de baza lui de metal și, în felul ăsta, să amuțească întrebările, chiar dacă nu avea să-i descifreze enigma; dar ar fi însemnat ca după aceea să stea să-l repare. Ceea ce n-ar fi reușit decât găurindu-i laba și introducând un șurub. Poate că cel mai bun lucru era să-l lase așa, să nu se atingă de el.
S-a ridicat și a ieșit pe terasă. Greierii țiuiau. Briza amorțise. Coruri de broaște se reverberau dinspre păduricea de la capătul drumului, un copil plângea, o femeie râdea, o armonică de gură răspândea melancolie, apa curgea într-o toaletă. Toate aceste zgomote se însoțeau, întrucât casele fuseseră clădite foarte aproape una de cealaltă, iar grădinile despărțitoare erau mici. Ivria avusese un vis: după ce ea avea să-și termine teza și Netta să isprăvească școala și Yoel să se elibereze din slujba lui, să vândă apartamentul din Talbiyeh și apartamentul celor două mame din Rehavia și să cumpere pentru toți o casă la marginea unui sat din Dealurile din Iudeea, nu departe de Ierusalim. Trebuia să fie o casă detașată, la capăt de drum, acest lucru era foarte important pentru ea. Așa încât ferestrele să dea măcar într-o parte spre dealurile împădurite, și nici un alt semn de viață să nu răzbească. Și uite că acum el reușise să realizeze cel puțin unele dintre componentele acestui plan. Chiar dacă cele două apartamente din Ierusalim fuseseră închiriate și nu vândute. Venitul realizat prin închiriere acoperea chiria casei din Ramat Lotan, ba chiar îi mai rămâneau niște bani. La care se adăuga pensia lui lunară și economiile celor două bătrâne doamne și asigurările lor sociale. Mai era și moștenirea rămasă de la Ivria, un teren vast în Metullah, pe care Nakdimon Lublin și fiii lui cultivau pomi fructiferi și, de curând, construiseră și o mică pensiune. Lună de lună îi virau lui Yoel o treime din venituri. Printre acești pomi fructiferi o cunoscuse el prima oară pe Ivria, în 1960, când el era în armată, un soldat care rătăcise drumul pe parcursul unui exercițiu de orientare comandat, iar ea era fiica unui fermier, cu doi ani mai mare decât el, o fată care ieșise noaptea în livadă ca să închidă robinetele stropitorilor de irigare. Au tresărit speriați când au dat unul de celălalt, în întuneric, și n-au schimbat nici zece cuvinte înainte ca trupurile să li se încleșteze subit, bâjbâind unul peste altul, rostogolindu-se în noroi, amândoi complet îmbrăcați, gâfâind, îngropându-se unul în celălalt ca două păpuși de cârpă oarbe, zgâriindu-se și rănindu-se, terminând aproape înainte de a fi început, apoi fugind care încotro, pe drumul lui, fără să-și fi spus un cuvânt. Și tot acolo, între pomii încărcați de roade, a avut-o și a doua oară, câteva luni mai târziu, când s-a întors la Metullah, ca împins de o vrajă, și a așteptat-o două nopți la rând lângă robinetele stropitorilor, până când, în sfârșit, s-au reîntâlnit, au căzut din nou unul în brațele celuilalt, el a cerut-o în căsătorie și ea i-a răspuns: „Ți-ai ieșit din minți?”. După aceea obișnuiau să se întâlnească la cafeneaua din stația de autobuz Kiryat Shmonah și apoi să facă dragoste într-o baracă de tablă pe care o descoperise el într-un loc unde fusese pe vremuri un lagăr de tranzit pentru imigranți. După vreo șase luni, Ivria a acceptat să se mărite cu el, fără să răspundă însă la dragostea lui, dar plină de devotament și de onestitate, hotărâtă să dea din plin partea ei, ba străduindu-se să ofere chiar mai mult. Amândoi erau capabili de compasiune și de blândețe. Când făceau dragoste nu se mai răneau, ci se purtau cu considerație și generozitate, învățând unul de la celălalt și învățându-se unul pe celălalt. Devenind din ce în ce mai apropiați. Fără să se prefacă. Și au existat zile, chiar cu zece ani mai târziu, când au făcut din nou dragoste complet îmbrăcați, undeva pe un câmp de lângă Ierusalim, pe pământul gol, în locuri de unde puteau vedea doar cerul înstelat deasupra capului și umbrele copacilor. De unde oare îi venea senzația aceasta care-l urmărise întreaga seară, anume că uitase ceva?
Cartea Să cunoști o femeie poate fi achiziționată de la: