Pisica de porțelan care salută
Dat fiinc că intrasem în ultima săptămână de cursuri, nu mă așteptam să găsesc în cutia poștală altceva decât niște circulare de la universitate care să mă convoace la consilii – groaznic cuvânt, zău așa -, sau programul seminarelor de vară.
Însă în locul hârțogăraiei didactice, în cutia poștală se afla doar o vedere. Am ridicat-o în lumină ca s-o văd mai bine; înfățișa o pisică de porțelan alb cu lăbuța stângă ridicată.
Întorcând vederea, mă așteptam să dau peste adresa vreuni nou bazar chinezesc de prin cartier, genul de locuri unde vezi figurine din astea, dar, curios lucru, vederea purta o ștampilă din Japonia. În afară de adresa mea, scrisă de mână cu o peniță foarte fină, în spațiul rezervat mesajului era doar atât:
WABI-SABI
Perplex, am rămaso clipă încremenit în fața cutiei poștale, privind când poza, când cuvântul acela misterios. Nu înțelegeam cine ar fi putut să-mi trimită o vedere de pe meleaguri atât de îndepărtate și nici dece, dar intuiția îmi spunea că pisica aceea nevinovată – dacă era într-adevăr așa – va avea consecințe. Ultima felină care îmi venise la ușă, Mishima, stârnise un uragan de evenimente, așadar se cuvenea să nu tratez povestea asta cu superficialitate.
Pentru moment, pisica de pe vedere îmi schimbase planurile din acea dimineață, fiindcă în loc să ies în stradă, am urcat scările până la mansardă și am sunat la ușa lui Titus.
Aceasta s-a deschis cu un scrâșnet, semn că vecinul meu era ocupat până peste cap cu o carte ce-i fusese comandată. Într-adevăr, îndată ce am împins ușa,am auzit ritmul rapid al tastaturii pe fondul unei muzici de jazz. În aer pluteau șerpi fini de fum, ceea ce confirma faptul că lucra de zor. Titus își aprindea bețișoarele cu tămâie numai când redacta.
Înainte de a ieși de pe culoarul care ducea în livingul-birou, m-am oprit o clipă în fața tabloului Călător pe Marea Norilor, o reproducere după Caspar David Friedrich. Deși îl văzusem de zeci de ori, tânărul acela romantic, pe vârful unei stânci în ceață, mă impresiona de fiecare dată.
– Vrei să stai proțăpit acolo? m-a întâmpinat pe neașteptate Titus.
Am intrat în camera unde trona biroul la care acesta se întrerupsese din scris, scrutându-mă plin de curiozitate.
– Văd că lucrezi…
– Așa se pare, nu? a zis ironic. Fix peste patru zile îmi expiră termenul de predare la Râdeți pentru o centimă și încă mai am de scris cam un sfert, plus prologul despre terapia prin râs.
– Ce titlu absurd…! Despre ce-i vorba?
– E adaptarea unei cărți americane: o antologie de mie de bancuri, care se va vinde cu zece euro,adică o centimă pentru fiecare doză de râs.
– Foarte ingenios.
– Nu-i ideea mea. Și nu pot garanta că vor stârni râsul. Bancurile pe care le-am găsit până acum pe mine unul nu m-au amuzat deloc, a spus, arătând spre teancul de cărți pline cu post-ituri ce trona pe un colț al biroului.
– Te las atunci să lucrezi.
– Stai puțin. Ce voiai să-mi spui?
După ce am cântărit riscul ca Titus să-mi ceară să-i caut bancuri pentru carte, curiozitatea pe care mi-o trezise vederea a fost mai puternică, așa că am lăsat-o să cadă pe birou. Apoi m-am așezat pe canapea, așteptându-i comentariul.
– Interesant, a spus cu un zâmbet. Cine ți-a trimis-o?
– Nu știu. N-are expeditor. N-a scris decât cuvântul ăsta compus. Știi ce înseamnă?
– Wabi-Sabi…
Titus îl rostise de parc-ar fi fost vreo formulă magică. Chiar în momentul acela, un tren în miniatură de pe o măsută de lângă perete a pornit, intrând și ieșind din tuneluri, cu un fluierat ușor.
– Aproape că m-ai speriat, i-am zis. Câte comutatoare ai aici?
– Doar două: cel de la ușă și cel de la trenuri. Știi că mă ajută să mă concentrez… Însă chiar în clipa asta nu-ți pot da un răspuns, cu toate că termenul nu mi se pare străin. Întreab-o pe Gabriela. Doar a trăit în Japonia, nu?
– E la Paris și se întoarce abia săptămâna viitoare. Poate că între timp pisica de porțelan ne dă vreun indiciu.
Titus și-a trecut degetul peste conturul imaginii și a spus:
– În privința asta nu-i nici un mister: e vorba de maneki-neko. În Japonia sunt milioane.
– Ce e maneki-neko?
– Uităte în cea de-a treia carte de pe raftul de colo, mi-a zis, arătându-mi biblioteca din fundul livingului. E ciudat că nu-ți aduci aminte, fiindcă tu însuți ai contribuit la redactare.
– Ultima parte a scris-o Valdemar, ai uitat? i-am răspuns, pe când scoteam un exemplar din Mic curs de magie cotidiană.
Cartea Wabi Sabi poate fi achiziționată de la: