Domnul Bumble îl luă pe dricar de braț și-l conduse în clădire. Acolo, dricarul stătu de vorbă preț de cinci minute cu membrii consiliului parohial. S-a luat hotărârea că, mergând pe principiul „văzut, plăcut”, Oliver să plece la el chiar în acea seară și să-i fie ucenic din partea parohiei. Dacă după un timp nu prea mare stăpânul se arătă mulțumit de muncă băiatului, fără ca să-i dea prea mult de mâncare, atunci putea să-l țină vreo câțiva ani și să se slujească de el așa cum ar fi socotit el.
Micuțul Oliver fu adus în fata „domnilor” chiar în acea seară. Fu informat că avea să plece de îndată și că munca lui urma să fie aceea de băiat-bun-la-toate la un meșter dricar. Dacă se mai plângea iar de situația lui sau dacă se mai întorcea vreodată la parohie, cu siguranță că ei l-ar fi trimis pe mare, ca să-l înece căpitanul sau să-l dea cu capul de ceva, după cum era cazul. Doar că el s-a arătat atât de puțin emoționat, încât toți membrii consiliului parohial, la unison, au spus că Oliver este o mare pușlama nesimțita și i-au dat poruncă domnului Bumble să-l scoată de acolo imediat.
Însă de această dată membrii consiliului parohial nu aveau dreptate. Pentru ei era foarte normal să fie îngroziți și indignați atunci când cineva nu dădea dovadă de cel mai mic respect, așa cum se întâmplase acum. Adevărul era că în loc să fie nesimțitor, Oliver era prea sensibil și dacă părea insensibil, acest lucru se datora numai unui tratament brutal și abuziv care-i fusese administrat până atunci. Așa că tăcu și ascultă ce i se pregătea. Își luă bocceluța cu lucrușoarele lui în mâna – nici nu-i era prea greu să o care, pentru că totul nu avea decât dimensiunea unui pachețel – își trase șepcuța pe ochi și, agățându-se din nou de mâneca hainei domnului Bumble, se lăsă condus de onorabilul slujbaș către noul lui loc de suferință.
O vreme, domnul Bumble îl trase pe Oliver după el, fără ca să-i dea nici cea mai mică atenție. Epitropul mergea foarte țanțoș, așa cum îi stă bine unui epitrop adevărat și, fiindcă vântul bătea destul de tare, micuțul Oliver era mai tot timpul acoperit de pulpanele descheiate ale hainei domnului Bumble, care dezvăluiau, spre marea lui mândrie, o vestă umflată de la piept până la burtă și niște pantaloni bufanți de catifea de culoare bej. Se apropiau de casă. Atunci domnul Bumble își aminti și privi în jos blând și protector, ca să-l cerceteze o clipă pe băiat și să vadă dacă era așa cum trebuie pentru inspecția noului lui stăpân.
– Oliver! Spuse domnul Bumble.
– Da, domnule Bumble, răspunse Oliver încet, cu o voce tremurândă.
– Ridică-ți șapca aia și ține capul sus.
Oliver făcu întocmai cum i se spusese. Se uită în sus la omul care-l conducea, își trecu dosul palmei peste ochi și simți o lacrimă. Domnul Bumble îl fixă stăruitor și aspru. Lacrimă începu să i se rostogolească pe obraz. Și imediat începu să-i mai curgă una și încă una. Copilul încerca din răsputeri să se abțină, dar nu reușea. Retrăgându-și cealaltă mână din cea a domnului Bumble, își acoperi fața cu amândouă și plânse de-i țâșniră lacrimile printre degetele lui slăbănoage și osoase, înnodându-i-se în final în barbă.
– Deci din asta-mi ești! Exclamă domnul Bumble, oprindu-se puțin și aruncându-i o căutătură piezișă, deci din asta-mi ești! Oliver, tu ești cel mai nerecunoscător și mai rău copil pe care l-am văzut vreodată în viața mea. Ești…
– Nu, nu, domnule, vă rog! Vorbi Oliver cu suspine, agățându-se cu toată puterea lui de mâna care ridicase bastonul pe care și el îl cunoștea atât de bine. Nu, nu, domnule, vă rog, am să fiu cuminte, vă promit eu că am să fiu cuminte! Sunt și eu mic, domnule, și atât de… Atât de…
– Atât de cum? Îl întrebă domnul Bumble uluit.
– Atât de singur, domnule! Atât de singur! Hohoti copilul. Și toți mă urăsc. Of, domnule, vă rog, nu mă urâți și dumneavoastră! Și începu să se bată cu pumnii lui mici în piept și să-l privească a implorare cu ochii plini de lacrimi.
Pentru câteva clipe, uluit, domnul Bumble se uită la Oliver, care cerșea milă și arata fără să vrea cât este de neajutorat, încerca să bâiguie un cuvânt și, după ce reuși doar să mai îngaime ceva despre tusea lui sâcâitoare, îl rugă pe Oliver să se șteargă la ochi și să devină același băiețel cuminte pe care-l cunoștea el. Apoi, luându-l din nou de mână, merseră mai departe în liniște.
Când domnul Bumble își făcu intrarea, dricarul tocmai trăsese obloanele la prăvălie și-și trecea cifrele în catastifele lui, la lumina palidă a unei lumânări chioare.
– Aha, zise dricarul, ridicându-și ochii din terfeloage și oprindu-se chiar în mijlocul cuvântului. Dumneata ești, domnule Bumble?
– Chiar eu în carne și oase, domnule Sowerberry, răspunse epitropul. Și uite, l-am adus și pe băiat.
Oliver făcu o plecăciune.
– Așa, deci, ăsta-i băiatul, spuse dricarul ridicând lumânarea ca să-l vadă mai bine pe Oliver. Dragă doamnă Sowerberry, vrei să vii puțin?
Doamna Sowerberry ieși pe data dintr-o cămăruță din spatele prăvăliei. Era o femeie cu o fată ca de scorpie, micuță de statură și foarte slabă, de parcă era intrată la apă.
– Draga mea, spuse domnul Sowerberry cu toată politețea de care era el în stare, acesta-i băiatul de la casa de muncă a parohiei, ți-am spus de el. Oliver mai făcu o plecăciune.
– Vai de mine, spuse soția dricarului, da’ tare-i mic!
– Da, e cam micuț – răspunse domnul Bumble și se uită apoi la Oliver ca și cum ar fi fost greșeala lui că nu era puțin mai mare – e cam micuț, nu zic, dar va crește, doamna Sowerberry, va crește.
– Ei, da, sigur că va mai crește, răspunse doamna cu țâfnă, dar pe mâncarea și pe băutura noastră. Eu chiar nu prea înțeleg la ce sunt folositori copiii ăștia din parohie, chiar deloc. Costă mult mai mult decât produc. Dar eu nu mai spun nimic, toți bărbații pretind că știu ei mai bine… Hai, gata, șterge-o jos la bucătărie, mai sac de oase într-o piele! Și zicând astea, soția dricarului deschise o ușa laterală și-l îmbrânci pe Oliver pe o scară cu trepte abrupte, într-un fel de pivniță sau beci întunecos pentru cărbuni, cu pereți din piatră umedă. Înaintea băiatului se afla așa-zisa „bucătărie”. Aici zări o fată șleampătă și tare murdară, cu niște papuci scâlciați și niște ciorapi albaștri de lână, rupți.
– Charlotte, strigă doamna Sowerberry, care venea în urma lui Oliver, dă-i băiatului ăstuia resturile alea reci de mâncare, care erau pentru Trip. Dacă tot n-a venit acasă de azi dimineață, dă-i-le lui! Nu prea cred eu că el n-o să se înghesuie să le mănânce, ce zici, mai băiețaș?
Auzind de cuvintele carne și mâncare, Oliver făcu ochii mari și, tremurând de foame și de poftă, dădu din cap că nu. Îi puseră în față o farfurie plină cu resturi.
Aș vrea și eu să văd pe vreunul din acei filosofi cu sângele ca gheața și inima ca piatra, să tui și ghiftuiți, care tot ce bagă în burdihanul lor – carne și vin – se preface în fiere, cam ce-ar fi zis dacă l-ar fi văzut pe Oliver Twist cum s-a repezit să înghită de-a valma bucățile acelea scârboase de carne, pe care nici câinele nu voise să le mănânce. Aș fi vrut să vadă cât de hulpav rupea Oliver din bucăți și cu ce pofta le mânca! Nu mi-aș dori decât să-l pot vedea pe acel filosof mâncând același fel de mâncare pe care o înghițea acum Oliver cu o aviditate și o poftă de lup.
– Ei, ai terminat? Întrebă soția dricarului după ce Oliver își sfârși mâncarea. II urmărise îngrozită și în tăcere. Nu se gândea decât la ce-o aștepta în viitor. Se vede treaba că băiatul ăsta mânca tare mult.
Oliver linsese totul, așa că răspunse afirmativ.
– Așa. Acum hai cu mine sus, spuse doamna Sowerberry luând cu ea un sfeșnic soios și afumat, care de-abia lumina. De acum încolo patul tău va fi aici, sub tejghea. Cred că nu ți-e frică să dormi printre sicrie? Oricum n-are nici o importanță, tot n-ai unde dormi în altă parte. Hai, gata, că doar n-am să stau toată noaptea aici lângă tine!
Fără să mai stea pe gânduri, Oliver își urma supus nouă stăpâna.
Cartea Oliver Twist poate fi achiziționată de la: