În viziunea mea, președintele Snow ar trebui să apară în fața unor coloane de marmură împodobite cu steaguri supradimensionate. E șocant să-l văd în mijlocul obiectelor obișnuite din încăpere. Ca și cum aș sălta capacul unei oale și aș găsi o viperă în loc de tocană.
Ce caută aici? Gândurile mi se întorc în grabă către zilele de deschidere ale altor Tururi Triumfale, îmi aduc aminte că am văzut tributurile câștigătoare, alături de mentorii și stiliștii lor. Uneori au apărut chiar și oficialități guvernamentale de rang înalt. Dar nu l-am zărit niciodată pe președintele Snow. El ia parte la sărbătoririle din Capitoliu. Punct.
Dacă a bătut tot drumul până aici, nu poate însemna decât un singur lucru. Am dat de un mare necaz. Și, dacă asta e adevărat pentru mine, e și pentru familia mea. Mă străbate un fior la gândul că mama și sora mea se află atât de aproape de acest om care mă detestă. Mă va detesta întotdeauna. Pentru că am fost mai inteligentă decât sadicii lui creatori de joc, am făcut Capitoliul să pară stupid și, ca urmare, i-am subminat autoritatea.
N-am făcut nimic altceva în afară de a încerca să mă mențin în viață – pe mine și pe Peeta. Orice act de revoltă a fost o simplă coincidență. Dar, când Capitoliul decretează că numai un singur tribut poate supraviețui, și tu ai neobrăzarea de a-i contesta hotărârea, presupun că asta este prin ea însăși o revoltă. Singurul lucru pe care puteam să-l invoc în apărare a fost pretinsa dragoste pătimașă pentru Peeta care m-a făcut să-mi pierd mințile. Așa că ni s-a îngăduit să trăim amândoi. Ca să fim încoronați ca învingători. Ca să ne întoarcem acasă și să sărbătorim, să ne fluturăm mâinile în fața camerelor, în semn de rămas bun, și să fim lăsați în pace. Până acum.
Poate locuința mea nouă sau șocul apariției lui, sau înțelegerea reciprocă a faptului că ar putea cere să fiu ucisă cât ai clipi mă fac să mă simt ca o intrusă. De parcă ne-am afla în casa lui, și eu aș fi venit neinvitată la o petrecere. Așa că nu-i spun că e bine venit și nu-i ofer un scaun. Nu spun nimic. De fapt, îl tratez ca și cum ar fi cu adevărat un șarpe, unul veninos. Stau nemișcată, cu ochii țintuiți într-ai lui, gândindu-mă cum să bat în retragere.
– Cred că putem simplifica situația căzând de acord să fim sinceri unul față de celălalt, spune el. Ce părere ai?
Sunt de părere că limba mi-a înțepenit și că mi-e imposibil să vorbesc, așa că mă surprind pe mine însămi când îi răspund cu voce fermă:
– Da, cred că asta ar economisi timp. Președintele Snow zâmbește și îi remarc pentru prima oară buzele. Mă aștept să fie ca de șarpe, ceea ce e totuna cu a spune că îi lipsesc. Dar ale lui sunt mult prea pline, cu pielea prea întinsă. Mă întreb dacă gura nu i-a fost cumva modificată, ca să devină mai atrăgător. Dacă e așa, au irosit timpul și banii, fiindcă e lipsit de orice farmec.
– Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, dar n-ai o asemenea intenție, nu-i așa? mă întreabă el.
– Așa e, îi răspund.
– Asta le-am spus și eu. O fată care merge atât de departe ca să-și salveze viața nu e interesată să se lepede de ea cu amândouă mâinile. Și trebuie să se gândească și la familia ei. Mama, sora și toți acei… veri.
După felul în care ezită înainte de a pronunța ultimul cuvânt, îmi dau seama că știe că eu și Gale n-avem un arbore genealogic comun.
Ei, acum jucăm cu toate cărțile pe masă. Poate e mai bine. Nu-mi plac amenințările voalate. Prefer să știu cum stau.
– Să ne așezăm.
Președintele Snow se instalează la biroul lat, din lemn lăcuit, unde își face Prim temele, și mama bugetul. Aidoma casei noastre, e un loc pe care îl ocupă fără a avea nici un drept, dar, în ultimă instanță, are toate drepturile din lume. Eu mă așez în fața biroului, pe unul dintre scaunele sculptate, cu spatele drept. E făcut pentru cineva mai înalt decât mine, așa că pe podea nu mi se odihnesc decât vârfurile degetelor.
– Am o problemă, domnișoară Everdeen, spune el. O problemă care a apărut în arenă, când ai scos fructele alea otrăvite.
Acela a fost momentul când am ghicit că, puși în situația de a alege între a ne privi pe mine și Peeta sinucigându-ne – ceea ce ar fi însemnat să nu existe nici un învingător – și a ne lăsa pe amândoi să trăim, creatorii de joc vor prefera a doua variantă.
– Dacă șeful creatorilor de joc, Seneca Crane, ar fi avut un strop de creier, te-ar fi făcut fărâme. Dar a avut o străfulgerare nefericită de sentimentalism. Așa că iată-te aici. Poți ghici unde e el acum? mă întreabă.
Încuviințez cu o înclinare a capului fiindcă, după cum o spune, e clar că Seneca Crane a fost executat. Mirosul de trandafiri și de sânge e mai puternic acum, când nu ne mai desparte decât biroul. Președintele Snow are o roză prinsă la reverul hainei, ceea ce sugerează cel puțin sursa parfumului floral, dar trebuie să fi fost intensificat prin procedee genetice, fiindcă nici un trandafir autentic nu are un miros atât de pătrunzător. Cât despre sânge… nu știu.
– Pe urmă n-a mai fost nimic de făcut, în afară de a te lăsa să-ți prezinți micul scenariu. Și tu ai jucat foarte bine în episodul cu școlărița înnebunită de dragoste. Oamenii din Capitoliu au fost cât se poate de convinși. Din nefericire, nu toți cei din districte s-au lăsat înșelați de interpretarea ta.
Pe chipul meu trebuie să fi apărut măcar o străfulgerare de nedumerire, pentru că el vine imediat cu un răspuns.
– Bineînțeles că nu știi asta. N-ai acces la informațiile despre starea de spirit din alte districte. Oricum, într-o serie dintre ele, oamenii au văzut în micul tău truc cu fructele de pădure o manifestare a sfidării, nu a iubirii. Și, dacă o fată nu de altundeva, ci tocmai din Districtul 12, poate sfida Capitoliul scăpând nevătămată, ce îi poate împiedica pe ei să facă același lucru? Ce poate împiedica, să zicem, o revoltă?
E nevoie de o clipă ca să pricep sensul ultimei lui fraze. Pe urmă mă izbește cu toată puterea importanței sale.
Cartea Jocurile foamei: Sfidarea poate fi achiziționată de la: