Acum, în bucătărie, Malorie inspiră adânc înainte de‑a sufla în lumânare. Se uită de jur‑împrejurul încăperii micuțe, iar privirea i se oprește asupra ustensilelor ruginite și a tacâmurilor crăpate. Asupra cutiei de carton pe care‑o folosește drept coș de gunoi. Asupra scaunelor, dintre care o parte mai sunt întregi doar pentru că sunt legate cu sfoară. Pereții sunt murdari. Din cauza țărânei de pe picioarele și mâinile copiilor. Dar au și pete mai vechi. Partea de jos a pereților de pe hol este decolorată, plină de pete purpurii intrate în tencuială, care au devenit maro odată cu trecerea timpului. Sunt pete de sânge. Și covorul din sufragerie e decolorat, oricât de mult a frecat Malorie la el. În casă nu mai există niciun produs de curățenie care s‑o ajute să‑l șteargă. Cu mult timp în urmă, Malorie a umplut gălețile cu apă din fântână și, folosindu‑se de‑un sacou, a început să îndepărteze petele din toată casa. Dar acestea au refuzat să dispară. Chiar și cele nu foarte persistente au rămas la locul lor, o frântură din dimensiunea lor inițială, dar tot îngrozitor de vizibile. O cutie cu lumânări ascunde o pată enormă în holul de la intrare. Canapeaua din sufragerie e trasă într‑un unghi bizar, ca să mascheze două urme care lui Malorie i se pare că seamănă cu niște capete de lupi. La etaj, lângă scările ce duc la mansardă, un teanc de haine vechi ascunde câteva zgârieturi purpurii, săpate adânc în baza peretelui. Iar la trei metri distanță, dai peste cea mai întunecată pată din casă. Nu se folosește de partea din spate a celui de‑al doilea nivel al casei, căci nu îndrăznește să se aventureze până acolo.
Pe vremuri, aceasta fusese o casă șic dintr‑o suburbie șic a orașului Detroit. Odinioară, fusese o casă primitoare și sigură. Cu doar o jumătate de deceniu în urmă, un agent de vânzări imobiliare s‑ar fi mândrit cu o astfel de casă. Însă, în dimineața asta, ferestrele îi sunt acoperite cu cartoane și bucăți de lemn. Apa nu curge la robinete. O găleată de lemn încăpătoare stă așezată pe blatul de gătit din bucătărie. Domnește un miros stătut. Nu găsești nicăieri vreo jucărie normală pentru copii. Bucăți de lemn dintr‑un scaun sfărâmat au fost cioplite pentru a juca rolul unor omuleți. Pe ele au fost pictate chipuri miniaturale. Dulapurile sunt goale. Pe pereți nu se zărește niciun tablou. Pe sub ușa din spate pătrund cabluri ce duc până la dormitoarele de la etaj, unde câteva boxe îi previn pe Malorie și pe copii asupra oricărui zgomot venit din afara casei. Astfel decurge traiul de zi cu zi al celor trei. Lungi perioade de timp nu ies deloc afară. Când o fac, se leagă la ochi.
Copiii n‑au văzut niciodată cum arată lumea din afara casei lor. Nici măcar prin ferestre. Iar Malorie n‑a mai privit‑o de mai bine de patru ani.
Patru ani!
Nu trebuie să ia chiar azi decizia. E octombrie în statul Michigan. E frig. O călătorie de treizeci și doi de kilometri pe râu e prea grea pentru copii. S‑ar putea să fie prea necopți pentru așa ceva. Dacă vreunul dintre ei va cădea în apă? Ce‑ar face Malorie, legată la ochi, în acest caz?
Un accident, își spune Malorie în gând. Oribil, ce mai! După toate aceste sacrificii, după ce‑a supraviețuit atâta timp… Să moară din cauza unui accident…
Malorie se uită la draperii. Izbucnește în plâns. Vrea să țipe la cineva. Vrea să implore pe cineva care ar vrea să o asculte. E prea nedrept! i‑ar zice. E o cruzime!
Privește peste umăr, spre intrarea în bucătărie și spre holul ce duce către dormitorul copiilor. Dincolo de tocul fără ușă, copiii dorm adânc, acoperiți cu o pătură neagră, feriți de lumină, fără să vadă nimic în jur. Nu mișcă niciunul. Nu dau semne că ar fi treji. Totuși, s‑ar putea să o asculte. Uneori, pentru că au fost mereu siliți să‑și ciulească urechile, din cauza importanței pe care ea a acordat‑o auzului, Malorie crede că cei mici o pot auzi cum gândește.
Ar putea aștepta zile mai însorite, căldura, ar putea acorda mai multă atenție construirii unei bărci mai solide. I‑ar putea lămuri pe copii, ar putea asculta și ce au ei de spus. Sugestiile lor i‑ar putea fi de folos. Au doar patru ani, însă sunt antrenați să asculte. Sunt capabili să dirijeze o barcă ce‑ar trebui pilotată orbește. Malorie n‑ar fi în stare să facă această călătorie fără ei. Are nevoie de auzul lor. Oare i‑ar fi de folos și sfaturile lor? La patru ani, ar avea ei ceva de spus despre când anume ar fi cel mai potrivit moment să‑și părăsească pentru totdeauna casa?
Lăsându‑se greoi într‑un scaun din bucătărie, Malorie se luptă să‑și stăpânească lacrimile. Cu degetul mare al piciorului ei dezgolit bate ușor în linoleumul decolorat. Încet, încet, ridică privirea spre capătul de sus al treptelor ce duc spre pivniță. În acel loc a stat odată de vorbă cu un bărbat pe nume Tom despre un bărbat pe nume Don. Privește spre chiuvetă, la care Don a cărat odată găleți cu apă din fântână, tremurând de frig după ce se întorsese de afară. Aplecându‑se în față, poate vedea pridvorul unde Cheryl obișnuia să pregătească hrana pentru păsări. Iar între ea și ușa din față se află sufrageria, tăcută și întunecată, unde plutesc prea multe amintiri despre prea mulți oameni ca să poată fi asimilate de o singură minte.
Patru ani, se gândește ea, și‑și dorește să‑și înfigă cu totul pumnul în perete.
Malorie știe destul de bine că patru ani se pot transforma cu ușurință în opt. Iar opt devin cu iuțeală doisprezece. Și copiii se transformă în adulți. Adulți care n‑au văzut cerul niciodată. Care n‑au privit niciodată printr‑o fereastră. Ce influență ar avea asupra minților lor faptul că, timp de doisprezece ani, au trăit precum niște vite bune de tăiat? Există oare un punct, se‑ntreabă Malorie, în care norii de pe cer încep să se destrame și singurul loc în care s‑ar simți ca acasă se află în spatele bentițelor negre cu care sunt legați la ochi?
Malorie își înghite nodul din gât și își închipuie cum îi va crește de una singură până ce vor deveni adolescenți.
Cartea Bird Box. Orbește poate fi achiziționată de la: