Nimeni mai potrivit decât Fernando în perioadele acelea de criză. A fost cel mai îndatoritor și răbdător dintre numeroșii secretari pe care i-a avut generalul, cu toate că nu și cel mai strălucit, și i-a suportat cu stoicism programul arbitrar de lucru și insomniile exasperante. Îl scula din somn la orice oră ca să-l pună să-i citească câte o carte neinteresantă sau ca să-i noteze ideile presante ce-i trăsneau întâmplător prin minte și care în dimineața următoare ajungeau în coșul de gunoi. Generalul nu zămislise copii în nenumăratele sale nopți de dragoste (deși spunea că are dovezi că nu e steril) și, de aceea, când i-a murit fratele, l-a luat pe Fernando sub aripa sa. L-a trimis cu scrisori de recomandare la Academia Militară din Georgetown, unde generalul Lafayette i-a exprimat sentimentele de admirație și stimă pe care i le inspira unchiul lui. A studiat apoi la Colegiul Jefferson din Charlotteville și la Universitatea Virginia. Nu a fost, poate, succesorul la care visa generalul, căci pe Fernando îl plictiseau performanțele academice și renunța bucuros la ele în schimbul unei vieți în aer liber și al artei sedentare a grădinăritului. Generalul l-a chemat la Santa Fe de îndată ce și-a isprăvit studiile și i-a descoperit numaidecât virtuțile de secretar nu numai grație scrisului său frumos și cunoștințelor de limbă engleză scrisă și vorbită, dar și pentru că era neîntrecut în a inventa soluții foiletonistice care să mențină treaz interesul cititorului, și când citea cu voce tare improviza cu ușurință, cât ai clipi, episoade îndrăznețe ca să pigmenteze pasajele plicticoase. Ca toți aceia care au fost în serviciul generalului, a avut și Fernando ceasul lui de dizgrație când i-a atribuit lui Cicero o frază a lui Demostene pe care unchiul său a citat-o apoi într-un discurs. Acesta s-a arătat mult mai sever cu el decât cu ceilalți pentru că era cine era, dar l-a iertat înainte să-și termine de ispășit pedeapsa.Generalul Joaquín Posada Gutiérrez, guvernatorul provinciei, pornise cu două zile înaintea suitei ca să-i anunțe sosirea în locurile unde trebuia să înnopteze și să prevină autoritățile asupra stării grave a sănătății generalului. Dar cei ce-l văzură sosind la Guaduas în seara de luni socotiră că era adevărat zvonul stăruitor cum că veștile proaste aduse de guvernator și călătoria însăși nu erau altceva decât niște tertipuri politice.
Generalul se dovedi încă o dată de neînvins. Intră pe strada principală cu pieptul descoperit și legat la cap țigănește, cu o cârpă, ca să-i absoarbă sudoarea, salutând cu pălăria în vacarmul de strigăte și petarde și în dangătul clopotului de la biserică, din cauza căruia nu se putea auzi muzica, și mergând la trap vioi călare pe o catârcă ce răpi cortegiului orice pretenție de solemnitate. Singura clădire ale cărei ferestre rămaseră închise era colegiul pentru călugărițe și în seara aceea avea să se răspândească zvonul că li se interzisese elevelor să participe la primire, dar el îi sfătui pe toți aceia care îi povestiră incidentul să nu-și plece urechea la bârfele călugărești.
Cu o seară înainte, José Palacios dăduse la spălat cămașa pe care o purtase generalul când asudase ca să-i scadă febra. O ordonanță o dădu soldaților care coborâră dimineața s-o spele în râu, dar în momentul plecării nimeni nu mai știu nimic de ea. În timpul călătoriei până la Guaduas, și chiar și în timpul festivității, José Palacios reușise să afle că stăpânul hanului luase cămașa nespălată pentru ca indianul făcător de minuni să-și demonstreze pe ea puterile. Astfel că atunci când generalul se întoarse acasă, José Palacios îl puse la curent cu fapta condamnabilă a hangiului, atrăgându-i atenția că nu mai avea nici o cămașă în afară de aceea cu care era îmbrăcat. El primi vestea cu o oarecare resemnare filosofică.
– Superstițiile sunt mai pătimașe decât iubirea, spuse el.
– Partea curioasă e că de aseară n-am mai avut febră, spuse José Palacios. Dacă vraciul o fi cu adevărat vrăjitor?
El nu găsi un răspuns pe loc și se adânci în meditație, legănându-se în hamac în ritmul propriilor gânduri.
– Adevărul e că n-am mai avut dureri de cap, spuse el. Nici gura nu mi-e amară, nici nu am senzația că sunt gata să cad dintr-un turn.
În cele din urmă însă se lovi cu palma peste genunchi și se ridică în capul oaselor cu o mișcare hotărâtă.
– Nu mă mai zăpăci! Spuse el.
Doi servitori aduseră în dormitor o oală mare cu apă fierbinte și frunze de plante aromatice înăuntru, iar José Palacios îi pregăti baia de noapte, convins că generalul avea să se bage în pat imediat, obosit de pe drum cum era. Dar apa se răci în timp ce el dicta o scrisoare pentru Gabriel Camacho, soțul nepoatei sale Valentina Palacios și împuternicitul trimis de el la Caracas ca să se ocupe de vânzarea minelor din Aroa, un zăcământ de cupru moștenit din moși-strămoși. Nici el însuși nu părea să știe singur încotro se îndreaptă, căci într-un loc spunea că merge la Curaçao în condițiile în care Camacho își ducea misiunea la bun sfârșit, în alt loc îi cerea acestuia să-i scrie la Londra pe adresa lui sir Robert Wilson, cu o copie pentru domnul Maxwell Hyslop din Jamaica, ca să fie sigur că primește totuși scrisoarea chiar dacă se pierde unul dintre exemplare.
După părerea multora, și mai ales a secretarilor săi, minele de la Aroa erau o plăsmuire delirantă a minții lui înfierbântate. Arătase întotdeauna atât de puțin interes pentru ele, încât ani de zile le lăsase de izbeliște pe mâinile câte unui exploatator ocazional. Își aminti de ele spre sfârșitul vieții, când dăduse de fundul sacului, dar nu le putu vinde unei companii englezești din cauza unor neclarități în titlurile sale de proprietate. Acela a fost începutul unei încurcături judiciare legendare, care avea să se prelungească chiar și după moartea sa, cu încă doi ani. În toiul războaielor, al disputelor politice, al dușmăniilor personale, nu era om care să nu știe exact la ce anume se referea generalul când vorbea despre „pricina mea”. Căci pentru el nu exista alta decât aceea a minelor de la Aroa. Scrisoarea pe care o dictă la Guaduas pentru don Gabriel Camacho îi dădu nepotului său Fernando impresia nedeslușită că nu aveau să plece în Europa până nu se soluționa disputa, ceea ce Fernando comentă mai apoi în timpul unei partide de cărți cu ofițerii.
– Atunci n-o să mai plecăm niciodată, spuse colonelul Wilson. Tatăl meu a ajuns să aibă îndoieli că acest cupru există cu adevărat.
– Faptul că nu le-a văzut nimeni nu înseamnă că minele nu există, răspunse căpitanul Andrés Ibarra.
– Există, spuse generalul Carreño. În provincia Venezuela.
Wilson îi întoarse vorba iritat:
– La ora asta mă îndoiesc până și de existența Venezuelei.
Nu-și putea ascunde nemulțumirea. Wilson ajunsese să creadă că generalul nu-l iubea, și că îl păstra în suită numai din considerație pentru tatăl lui, căruia nu mai contenea să-i aducă mulțumiri pentru pledoaria pe care o făcuse în parlamentul englez în favoarea eliberării Americii. Grație infidelității unui vechi aghiotant francez, aflase că generalul declarase: „Wilson ar avea nevoie să treacă și el un timp pe la școala greutăților și chiar a necazurilor și a sărăciei”. Colonelul Wilson nu putuse să verifice dacă era adevărată acea afirmație, dar, oricum, socotea că i-ar fi fost de ajuns numai una din bătăliile la care participase ca să simtă că a absolvit cu brio cele trei școli. Avea douăzeci și șase de ani și în urmă cu opt ani fusese trimis de tatăl său în serviciul generalului, după ce-și terminase studiile la Westminster și Sandhurst. Fusese aghiotantul generalului în bătălia de la Junín și el însuși dusese proiectul Constituției Boliviei cale de trei sute de leghe, de la Chuquisaca, călare pe o catârcă. Conducându-l la plecare, generalul îi spusese că trebuia să fie în La Paz cel mult în douăzeci și una de zile. Wilson îi răspunsese luând poziție de drepți: „Voi fi în douăzeci de zile, Excelență”. A fost în nouăsprezece.
Se hotărâse să se întoarcă cu generalul în Europa, dar pe zi ce trecea era tot mai convins că acesta avea să invoce mereu noi și noi motive ca să-și amâne plecarea. Faptul că pomenise din nou de minele de la Aroa, care de mai bine de doi ani nu-i mai serviseră drept pretext pentru nici o altă acțiune, era un semn care pe Wilson îl descuraja.
José Palacios pusese să i se reîncălzească baia după ce dictă scrisoarea, dar generalul nu se spălă, ci continuă să umble de colo-colo, recitând în întregime poemul fetiței cu un glas ce răsuna în toată casa. Continuă apoi cu poezii scrise de el însuși, pe care numai José Palacios le știa. Tot învârtindu-se fără rost, trecu de mai multe ori prin galeria unde ofițerii jucau „ropilla”, denumirea creolă a jocului spaniol de cărți „cascarela gallega”, pe care odinioară îl juca și el. Se oprea o clipă să privească jocul peste umărul fiecăruia, trăgea concluziile pentru sine despre situația partidei și-și continua plimbarea.
Cartea Generalul în labirintul său poate fi achiziționată de la: