Mă trezesc pe un pat din Centrul Medical Princeton, la câteva ore de la accident. Paul stă lângă mine, bucuros să mă vadă treaz, iar un polițist stă de pază în fața ușii. Cineva m-a schimbat într-o cămașă de spital care foșnește ca un scutec când mă ridic în capul oaselor. Sub unghiile mele se vede sânge, negru ca pământul, iar în aer simt un miros familiar, pe care mi-l amintesc din precedenta experiență spitalicească. Mirosul bolii amestecat cu dezinfectant. Mirosul medicamentelor.
– Tom? rostește Paul.
Mă proptesc în cot ca să mă întorc cu fața spre el, dar durerea îmi săgetează brațul.
– Ai grijă, mă avertizează el, aplecându-se puțin spre mine. Doctorul spune că te-ai rănit la umăr.
Pe măsură ce devin tot mai conștient, simt durerea sub bandaj.
– Ce ți s-a întâmplat acolo jos? întreb eu.
– A fost o prostie. Am reacționat instinctiv. Nu m-am putut întoarce la Charlie după explozia țevii. Tot aburul venea în direcția mea. M-am întors prin cea mai apropiată ieșire și poliția m-a adus aici.
– Unde e Charlie?
– La urgență. Nu are voie nimeni să intre la el.
Vocea i se stinge. După ce se freacă la ochi, privește pe ușă. O femeie în vârstă trece pe coridor într-un cărucior cu rotile, cu repeziciunea unui puști într-o mașinuță de carting. Polițistul se uită la ea, dar fără să zâmbească. Pe pardoseala de ceramică se vede o inscripție care avertizează: ATENȚIE: SUPRAFAȚĂ ALUNECOASĂ.
– Se simte bine? îl întreb eu.
Paul își menține privirea ațintită asupra ușii.
– Nu știu. Will spune că era chiar lângă țeava spartă când l-au găsit.
– Will?
– Will Clay, prietenul lui Charlie. Paul își lasă o mână pe balustrada patului. El te-a scos afară.
Încerc să-mi aduc aminte, dar nu zăresc decât niște siluete în tunele, vag luminate de lanterne.
– El și Charlie au schimbat tura când voi doi ați venit după mine, adaugă Paul.
În vocea lui se simte o mare tristețe. Este convins că totul s-a petrecut din vina lui.
– Vrei s-o sun pe Katie și să-i spun că ești aici? mă întreabă el.
Clatin din cap. Vreau să îmi revin întâi.
– O s-o sun eu mai târziu.
Bătrâna în cărucior trece din nou pe coridor. De această dată zăresc ghipsul de la piciorul ei stâng, întinzându-se de la genunchi la degete. Părul îi este ciufulit, iar pantalonii îi sunt suflecați deasupra genunchiului, însă în ochi i se zărește o sclipire. Îi aruncă ofițerului un zâmbet sfidător când trece pe lângă el, ca și cum nu și-ar fi rupt un os, ci ar fi comis intenționat un act de încălcare a legii. Charlie mi-a povestit odată că pacienții în vârstă se simt bine uneori după o căzătură ușoară sau dacă fac o formă de boală fără complicații. Pierderea unei bătălii le amintește de faptul că totuși continuă să câștige în războiul vieții. Brusc am sentimentul acut al absenței lui Charlie. Mă lovește pustietatea acolo unde mă aștept să aud vocea lui.
– Trebuie să fi pierdut o groază de sânge, spun eu.
Paul își privește mâinile. În tăcerea lăsată, aud un zgomot dincolo de paravanul dintre patul meu și patul alăturat. Chiar atunci, în încăpere intră o doctoriță. Ofițerul de la ușă o oprește. Cei doi schimbă în șoaptă câteva cuvinte.
– Thomas? întreabă ea, venind încruntată la căpătâiul patului meu, cu un carnet în mână.
– Da?
– Sunt doctorul Jansen. Se duce în partea opusă a patului ca să-mi examineze brațul. Cum te simți?
– Bine. Ce face Charlie?
Femeia îmi cercetează un pic brațul, suficient cât să mă strâmb nițel.
– Nu știu. Este la urgență de când a ajuns aici.
Nu am mintea suficient de limpede ca să-mi dau seama ce înseamnă faptul că ea îl recunoaște pe Charlie după numele mic.
– Se va face bine?
– E prea devreme de spus, zice ea, fără să-și ridice privirea.
– Când îl putem vedea? o întreabă Paul.
– Fiecare lucru la timpul lui, răspunde femeia, ridicându-mă mai sus pe pernă. Cum te simți acum?
– Bine.
– Și acum? întreabă din nou apăsând cu două degete pe clavicula mea.
– Bine.
Continuă să mă pipăie pe spate, pe coate, la încheietura mâinii și la cap. Folosește și stetoscopul pentru mai multă siguranță, după care, în sfârșit, se oprește. Doctorii sunt ca pariorii; caută mereu combinația corectă. Pacienții sunt ca niște mașinării cu monede; dacă li se răsucesc brațele suficient de mult timp, s-ar putea ca doctorul să dea peste combinația câștigătoare.
– Ai noroc că n-a fost mai rău, îmi spune ea. Nu există nicio fractură, dar țesutul moale a fost lovit serios. O să simți durerea când va înceta efectul analgezicului. Pune gheață de două ori pe zi timp de o săptămână, apoi va trebui să te întorci ca să te mai examinam o dată.
Femeia miroase foarte obișnuit – o combinație între sudoare și săpun. Aștept să scoată un carnet cu rețete, amintindu-mi de dulapul plin cu medicamente pe care l-am avut după accident, dar n-o face.
– Cineva de afară ar vrea să vorbească cu tine, îmi spune ea în schimb.
Pentru că o spune cu atâta amabilitate, pentru o secundă îmi imaginez că în hol e un prieten – poate Gil, care s-a întors de la club, sau poate chiar mama, care a venit cu avionul din Ohio. Brusc, nu mai știu cât timp a trecut de când m-au scos din subteran.
Însă în cadrul ușii apare un alt chip, unul pe care nu l-am mai văzut înainte. O altă femeie, dar nu o doctoriță și cu siguranță nu mama mea. E scundă și îndesată, înfășurată într-o fustă neagră până la glezne și purtând ciorapi negri. O bluză albă și un sacou roșu îi conferă un aer maternal, dar primul meu gând este că femeia este administrator la universitate.
Doctorița și femeia își aruncă una alteia o privire, apoi schimbă locurile, una plecând și cealaltă intrând. Femeia cu ciorapi negri se oprește lângă pat și îi face semn lui Paul, care se ridică și se duce la ea. Cei doi au o scurtă conversație pe care n-o aud – apoi, pe neașteptate, Paul mă întreabă dacă sunt bine, așteaptă ca eu să dau din cap și iese din încăpere, de unde îl preia un bărbat care aștepta lângă ușă.
– Domnule polițist, rostește femeia, vrei să închizi ușa după tine?
Spre surprinderea mea, omul dă din cap și închide ușa, lăsându-ne singuri.
Femeia vine lângă mine și se oprește să arunce o privire către patul de dincolo de paravan.
– Cum te simți, Tom?
Se așează pe scaunul pe care stătuse Paul, făcându-l să dispară sub trupul ei masiv. Are niște obraji bucălați. Când vorbește, obrajii ei par plini de alune.
– Nu atât de bine, rostesc eu îngrijorat.
Îmi întorc partea dreaptă a corpului spre ea, arătându-i bandajul.
– Vrei să-ți aduc ceva?
– Nu, mulțumesc.
– Fiul meu a fost aici luna trecută, rostește ea absentă, căutând ceva în buzunarul hainei. Apendictomie.
Tocmai vreau s-o întreb cine este, când ea scoate un mic portofel de piele din buzunarul de la piept.
– Tom, eu sunt detectiv Gwynn. Aș vrea să discut cu tine despre cele petrecute astăzi.
Deschide portofelul ca să-mi arate insigna, apoi îl bagă la loc în buzunar.
– Unde e Paul?
– Discută cu detectivul Martin. Aș vrea să-ți pun câteva întrebări despre William Stein. Știi cine era?
– A murit azi-noapte.
– A fost ucis. Lasă ca o tăcere scurtă să-i accentueze ultimul cuvânt. L-a cunoscut vreunul dintre colegii tăi de apartament?
– Paul. Au lucrat împreună la Institutul de Studii Avansate.
Femeia scoate un carnețel din buzunarul hainei.
– Îl cunoști pe Vincent Taft?
– Cât de cât, răspund, sesizând că e vorba de ceva important.
– Ai fost la biroul lui mai devreme astăzi?
Simt în tâmple cum îmi crește tensiunea.
– De ce?
– Te-ai luat la bătaie cu el?
– N-aș numi-o bătaie.
Femeia își notează ceva.
– Tu și colegii tăi ați fost în muzeu noaptea trecută? întreabă ea, răsfoind un dosar pe care îl ținea în mână.
Întrebarea pare să aibă o mie de implicații. Mă gândesc. Paul și-a acoperit mâinile cu mânecile cămășii când a atins scrisorile lui Stein. Nimeni nu ne-ar fi putut vedea chipurile în întuneric.
-Nu.
Polițista își frecă buzele una de cealaltă, așa cum procedează unele femei după ce se rujează. Nu reușesc să înțeleg limbajul trupului ei. În cele din urmă, scoate o foaie de hârtie din dosar și mi-o dă. Este o fotocopie a paginii pe care eu și Paul am semnat pentru a intra în muzeu. Data și ora sunt ștampilate lângă fiecare intrare.
– Cum ai intrat în biblioteca muzeului?
– Paul avea codul de acces, spun eu, renunțând la minciuni. L-a primit de la Bill Stein.
– Biroul lui Stein a fost inclus în scena crimei. Ce căutați?
– Nu știu.
Detectivul îmi aruncă o privire plină de compasiune.
– Cred că prietenul tău Paul a intrat într-un bucluc mai mare decât crezi tu, zice ea.
Aștept să îmi explice mai clar ce înseamnă acest bucluc, să-mi dea un termen legal, dar n-o face. În schimb, rostește:
– Pe foaia asta de acces este numele tău, nu? Ridică hârtia și o ia înapoi. Și tot tu l-ai atacat pe doctorul Taft.
– N-am…
– Ce ciudat că prietenul tău Charlie a fost cel care a încercat să-l resusciteze pe William Stein.
– Charlie e paramedic…
– Dar unde era Paul Harris?
Pentru o clipă, masca de amabilitate dispare. Parcă i se ridică o perdea de pe ochi și aerul de bonomie se face nevăzut.
– Trebuie să te gândești la tine, Tom.
Nu-mi dau seama dacă e un avertisment sau o amenințare.
– Prietenul tău Charlie e în aceeași barcă, continuă ea. Dacă reușește să scape din chestia asta… Așteaptă, lăsând cuvintele în suspensie. Tu spune-mi adevărul!
– Dar am făcut-o.
– Paul Harris a plecat din amfiteatru înainte de sfârșitul discursului lui Taft.
– Da.
– Știa unde e biroul lui Stein.
– Lucrau împreună. Da.
– A fost ideea lui să dați buzna în muzeul de artă?
– Avea chei. N-am dat buzna.
– Și a fost ideea lui să dați iama prin biroul lui Stein.
Știu că nu e cazul să răspund. În acest moment nu există răspunsuri corecte.
– A alergat de la poliția campusului până în dreptul biroului lui Taft, Tom. De ce să fi făcut asta?
N-ar înțelege și nici nu are chef să înțeleagă. Știu încotro se îndreaptă interogatoriul ăsta, dar nu mă pot gândi decât la ce a zis ea despre Charlie.
„Dacă reușește să scape din chestia asta.”
– Este un student strălucit, Tom. Ăsta e renumele lui aici. Apoi profesorul Taft i-a descoperit plagiatul. Cine crezi că i-a spus lui Taft?
Cărămidă după cărămidă, ea construiește parcă un zid între mine și prietenul meu.
– William Stein, turuie ea mai departe, știind că am trecut dincolo de punctul în care o pot ajuta. Imaginează-ți cum s-a simțit Paul. Cât de furios trebuie să fi fost!
Brusc se aude un ciocănit în ușă. Înainte ca vreunul din noi să poată spune ceva, ușa se deschide.
– Doamnă detectiv? rostește un alt om al legii.
– Ce e?
– Cineva de aici vrea să vă vorbească.
– Cine?
Omul se uită la un cartonaș din mână.
– O doamnă decan de la colegiu.
Polițista mai rămâne lângă mine câteva clipe, apoi se ridică și pleacă spre ușă.
După plecarea ei se lasă o tăcere încordată. Trece așa o vreme. Văzând că nu se întoarce, mă ridic mai bine pe pat și privesc în jur după cămașă. M-am săturat de spitale și mă simt suficient de bine ca să-mi îngrijesc singur brațul. Vreau să-l văd pe Charlie; vreau să aflu ce i-au spus lui Paul. Haina îmi atârnă de marginea patului. Încep să-mi mut greutatea corpului ușor ca să mă dau jos din pat.
Chiar atunci, clanța se mișcă și ușa se deschide. Detectivul Gwynn se întoarce.
Cartea Misterul manuscrisului poate fi achiziționată de la: