Sunt o femeie-copil. Nu-mi dau seama exact cum am reușit să trec prin metamorfoza vieții, descoperind pe corpul meu sânii care au crescut târziu și în sufletul meu suficiente frici, încât să mă ascund sub plapumă de fiecare dată când zăresc umbre prin cameră. La această vârstă, mă găsesc blocată între două vise, care nu-mi aparțin. Unul e să termin o facultate, cu orice preț. Tata mă tot forțează să fac ceva în acest sens, după două tentative eșuate, la Drept și Arte. Dreptul mi-a plăcut inițial, dar spre finele anului eram deja incapabilă să execut traseul casă-universitate. La Arte era diferit, chiar reușisem la un moment dat să mă îndrăgostesc de Renoir și Modigliani, dar mi-am interzis această plăcere în scurt timp. Reminiscențele trecutului își puseseră amprenta pe viața mea, într-o manieră irecuperabilă.
Celălalt vis îi aparține mamei, sau așa cred eu că este.
Mă privesc în oglindă și îmi remarc fața puțin negricioasă, cu o aluniță aruncată undeva sub buza de jos, nasul ascuțit și bărbia scurtă. Părul puțin ondulat, retezat neuniform în zona umerilor, completează portretul străinei de dincolo. Unicul detaliu fascinant în complexitatea mea fizică sunt ochii. Uneori sunt verzi, alteori se aprind ca doi cărbuni încinși. Defect din naștere. Imprevizibili și vicioși, mă ispitesc spre curiozități condamnabile și tot ei mă judecă cu răceala unui călău de dincolo de oglindă. Am deseori senzația că reflexia lor vrea să dispară, să se rupă de mine, să se dezică de acest corp deplorabil și să se asocieze altui chip. În ultimul timp îi evit, așa cum evit și oglinda.
Mama îmi tot spune că sunt prea sensibilă. Încerc să nu o mai ascult, mi se pare bizar să vorbesc cu o femeie pe care o știu doar din trei poze. Dar asta mă calmează, e unul din puținele momente care îmi dau siguranță. Am senzația că acea voce interioară căreia îi spun în gând „mama” îmi poate îmbrățișa fricile, durerile, complexele și le poate transforma în pace. De fiecare dată când o privesc în acele poze, mi se pare mult mai frumoasă decât mine, cu sufletul ei candid. Chiar e. Uneori încerc să o proiectez alături, încerc să-i ascult pașii, să o văd făcând ceva prin casă, orice. Mi-e dor de ea, e un dor imens, născut din primele clipe în care am venit pe lume. Știu că a fost acolo, la primul meu strigăt. Simt că mi-a urmărit primul pas, pășind atent lângă mine, exlamând și bătând din palme, făcând ceea ce este specific oricărei mame. Dar nu-mi amintesc nimic, și doare. Uneori orgoliul doare mai mult decât lipsa.
Știu cu siguranță unde nu m-aș înscrie niciodată. La medicină! De când a crescut numărul pastilelor pe care mi le tot pune în palmă Sofia, mâna dreaptă a iubitului meu tată, simt o detașare de tot ce are conexitate cu acest domeniu. Nu înțeleg această grijă crescândă a tatălui meu, această posesiune nevrotică. De când ne-am mutat aici, în Suedia, posesiunea a trecut în obsesie. Vrea cu tot dinadinsul să șție tot ce fac: ce mănânc, ce beau, cum dorm, cât dorm. Într-o zi i-am destăinuit în plină euforie că am băut două energizante. Venisem de la una din puținele petreceri la care îmi făcusem și eu apariția și aveam chef să mă amuz. A fost o glumă, atât. El însă m-a umilit, m-a închis în cameră și m-a obligat să jur că nu voi mai repeta asta niciodată. Cel mai enervant e că nu vrea să-mi ofere o explicație credibilă acestor ieșiri nervoase. Mă minte cu fiecare ocazie. Ba că aș avea pneumonie, ba pielonefrită, bronșită, hepatită și lista poate continua. Când epuizează lista bolilor, se retrage, iar a doua zi revine cu un termen nou. De fiecare dată mă asigură că nu e nimic grav, dar că smintitul lui prieten Gabriel, care este medic, i-a recomandat să-mi facă un tratament profilactic. Din această cauză iau pastilele astea de rahat. Și cam tot din același motiv mă ține lângă el, lipită ca un magnet defect de un frigider învechit. Din cauza lui, chiar și când sunt bine, mă simt bolnavă.
La început au fost două, o pastilă de culoare verde închis, ca din mlaștină, și cealaltă – neagră ca tăciunele. Mi le-a adus exact a doua zi după ce împlinisem douăzeci de ani, în plină iarnă. Toamna făcusem o serie de analize, după ce toată vara mă simțisem atât de rău, încât fie vomitam, fie îmi pierdeam cunoștința o dată la câteva zile. Tata s-a panicat atât de mult, încât a alertat toți medicii buni din oraș.
Cartea Portocalele Verzi poate fi achiziționată de la: