După plecarea acestuia, Augustus și-a scos mâinile din cătușe și și-a dezlegat picioarele. A ridicat apoi capătul saltelei pe care șezuse, și cu briceagul (căci mișeii nu se gândiseră să-l caute prin buzunare) s-a apucat să taie voinicește una din scândurile despărțitoare de-a curmezișul și cât mai aproape de podeaua cușetei. A ales să taie aici, fiindcă, în caz că ar fi fost întrerupt, putea ascunde ceea ce făcuse, lăsând capătul saltelei să cadă la loc. Dar nu l-a deranjat nimeni în tot restul zilei și, până să se însereze, a desfăcut întreaga scândură. Trebuie să vă spun că nici un membru al echipajului nu-și alesese teuga ca loc de dormit, după revoltă mutându-se cu toții în cabină, unde s-au apucat să bea pe rupte din vinuri și să se ospăteze din proviziile căpitanului Barnard, de navigarea bricului ocupându-se doar atât cât era absolut necesar. Această împrejurare s-a dovedit cât se poate de norocoasă atât pentru mine, cât și pentru Augustus; căci, dacă lucrurile ar fi stat altfel, i-ar fi fost imposibil să ajungă până la mine. În atare situație, și-a văzut în continuare de treabă. Și aproape că se luminase de ziuă când a isprăvit cu a doua scândură (care se afla cam la un picior deasupra primei tăieturi), făcând astfel o gaură destul de largă ca să poată trece cu ușurință spre puntea inferioară principală. De acolo a ajuns, fără prea multă trudă, la trapa punții inferioare, deși, ca să reușească acest lucru, trebuia să se cațere peste șirurile de butoaie de ulei care erau îngrămădite aproape până sus la puntea superioară, abia mai rămânând loc cât să încapă și el. Ajungând la trapă, a văzut că Tiger se ținuse după el până jos, strecurându-se printre două rânduri de butoaie. Acum, însă, era prea târziu ca să mai încerce să ajungă la mine înainte să se crape de ziuă, principala piedică fiind arimajul compact din magazia inferioară pe care trebuia să o străbată. De aceea s-a hotărât să se întoarcă și să aștepte până noaptea următoare. Și, ca să nu piardă timp când va reveni, a lăsat trapa întredeschisă. Abia a apucat să o ridice nițel, când Tiger s-a și repezit la mica deschizătură, a adulmecat o clipă și a scos un scheunat prelung, râcâind totodată sub capac, de parcă ar fi fost grăbit să-l mute din loc cu ghearele. Nu încăpea îndoială că, după felul cum se purta, era conștient de prezența mea în magazie și Augustus s-a gândit că, dacă-i dădea drumul acolo jos, câinele ar fi putut ajunge până la mine. Atunci i-a trecut prin minte să profite de ocazie și să-mi trimită bilețelul, căci era de dorit, mai ales acum, să nu încerc care cumva să ies, cel puțin în împrejurarea de față, și fiindcă nu avea certitudinea că va putea veni la mine a doua zi, așa cum intenționase. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor a dovedit ce noroc am avut că-i venise această idee; căci, dacă nu primeam bilețelul, fără îndoială că aș fi urzit un plan, oricât de disperat, ca să dau de veste echipajului, și drept urmare viețile amândurora ar fi fost probabil sacrificate.
După ce s-a hotărât să-mi scrie, mai greu a fost apoi să facă rost de cele trebuincioase. O scobitoare veche a fost numaidecât preschimbată în condei, și asta numai pe pipăite, deoarece între punți era o beznă neagră ca smoala. Din dosul unei scrisori – o copie după scrisoarea falsificată de la domnul Ross – a obținut hârtie suficientă; dar, fiindcă scrisul nu era imitat cum trebuie, Augustus a scris o altă scrisoare, vârând-o pe prima, din fericire, în buzunarul hainei, unde a descoperit-o acum, în cel mai potrivit moment. Doar cerneală îi mai lipsea, însă a găsit imediat un înlocuitor, făcându-și cu briceagul o mică incizie în buricul degetului, chiar deasupra unghiei – pricinuind o sângerare abundentă, cum se întâmplă de obicei cu rănile în acest loc. Bilețelul a fost scris, așadar, pe cât se putea de bine în întuneric și în atari condiții. Îmi explica, pe scurt, că avusese loc o revoltă; că însuși căpitanul Barnard fusese lăsat în voia valurilor și că mă puteam aștepta la un ajutor grabnic în ce privește proviziile, dar că nu trebuia nicidecum să încerc să fac zgomot. Se încheia cu următoarele cuvinte: „Pe astea le-am scris cu sânge – ascunde-te și scapi cu viață”.
Legând peticul de câine și lăsându-l pe acesta jos prin tambuchi, Augustus s-a întors cât a putut de iute la teugă, însă n-a observat ca vreunul din echipaj să fi trecut pe acolo în absența lui. Ca să mascheze gaura din peretele despărțitor, și-a înfipt briceagul deasupra ei și a agățat de el un surtuc marinăresc pe care îl găsise în cușetă. Apoi și-a pus înapoi cătușele și totodată frânghia în jurul gleznelor.
De-abia isprăvise cu aceste pregătiri, când Dirk Peters coborî beat tun, dar într-o excelentă dispoziție, aducând cu el porția de mâncare a prietenului meu pentru ziua aceea. Ea consta în vreo doisprezece cartofi irlandezi, din aceia mari, copți, și un urcior cu apă. A șezut câtva timp pe un cufăr lângă cușetă și a vorbit fără ocol despre secund și în general despre grijile celor de pe bric. Avea o căutătură destul de ciudată, de-a dreptul stranie. La un moment dat, Augustus chiar s-a speriat de el. În cele din urmă, însă, s-a întors pe punte, bolborosind o promisiune cum că a doua zi îi va aduce prizonierului un prânz strașnic. Peste zi, doi oameni din echipaj (harponieri) au venit jos, însoțiți de bucătar, toți trei aproape în ultimul hal de beție. Ca și Peters, nu s-au ferit deloc să vorbească pe șleau despre planurile lor. Se părea că nu se înțeleg defel asupra ultimei lor destinații, fiind de acord cu un singur lucru: să atace corabia din Insulele Capului Verde, pe care așteptau să o vadă sosind de la o oră la alta. Din câte a putut înțelege, revolta nu se iscase doar de dragul jafului, motivul principal constituindu-l ura personală a secundului împotriva căpitanului Barnard. Echipajul părea să se fi împărțit în două tabere: una condusă de secund, cealaltă de bucătar. Cei din prima tabără erau pentru cucerirea celui dintâi vas mai de soi care le va fi ieșit în cale și echiparea lui pe vreuna din insulele Indiilor de Vest pentru incursiuni piraterești. Cei din a doua tabără, însă, care era mai puternică și care-l includea pe Dirk Peters printre partizanii ei, voiau să mențină direcția inițială a bricului spre Pacificul de Sud și, odată ajunși acolo, să vâneze balene sau să se apuce eventual de altceva, după cum ar fi dictat împrejurările. Poveștile lui Peters, care umblase de multe ori prin acele regiuni, cântăreau, pare-se, enorm în ochii răzvrătiților, derutați cum erau de vagi perspective de profit și plăcere.
Peters stăruia asupra lumii noi și fascinante care se află printre nenumăratele insule ale Pacificului, asupra perfectei siguranțe și libertăți față de orice constrângeri, și de care și ei s-ar fi putut bucura din plin, dar mai ales asupra climatului nespus de plăcut, asupra mijloacelor abundente pentru asigurarea unui trai îmbelșugat și asupra frumuseții voluptuoase a femeilor. Până în acel moment nimic nu fusese stabilit în mod definitiv; dar imaginile zugrăvite de harponierul metis au aprins grozav imaginația vie a marinarilor și existau toate șansele ca intențiile lui să fie până la urmă puse în aplicare.
Cartea Călătorii imaginare poate fi achiziționată de la: