După cele două volume autobiografice – „Zâmbind din iarbă” și „Jucând cu destinul”, se zice… de succes -, foarte mulți m‑au întrebat când va apărea și al treilea. Firește, privind trăirile din anii ’90. Celor apropiați le‑am răspuns simplu: „Sunt mereu tentat, dar n‑am încă putere…” Era după 2008! Credeam în sinea mea că provocările prin care am trecut erau de așternut pe hârtie. Dar știam că nu e de ajuns și că lumea cititorilor – câți or mai fi ei în această Românie condamnată, poate, la incultură – este avidă să perceapă și cum interpretez cele ce s‑au petrecut, adesea șocant, în societatea noastră.
Și mereu acel glas cerebral, acea voce a subconștientului, mă oprea: „Mai așteaptă, sunt atâtea care nu s‑au așezat încă. Mai lasă ceva timp să‑ți lumineze cugetul și să‑ți înarmeze condeiul”. Și, cum bine se zice că timpul așază totul, poate acum am capacitatea de a analiza detașat – fără o doză riscantă și îndoielnică de subiectivism – toate câte au fost și prin care nu puteam să trec singur. Ci împreună cu poporul meu.
În aceste zile, m‑a luminat chintesența a tot ceea ce se întâmplă (sau se comandă?!…) în ultimele două decenii în lume, deci și la noi, rostită de unul dintre părinții ortodoxiei actuale, patriarhul „Sfintei Rusii”, Chiril. Îndreptățit să judece, să‑și exprime judecata și pentru că pe pământul său, în dioceza sfintelor cazanii, în urmă cu o sută de ani, s‑a declanșat infernul ortodoxiei, „Ciuma roșie” – implantată tocmai de Occident! -, cu „trenul lui Hindenburg”, care‑l aducea pe luciferul Lenin să îngroape rugăciunile Romanovilor și ale poporului rus. Lăcașurile religiei au fost distruse. Din 400 000 au mai rămas 100, iar 200 000 de preoți au fost uciși (și oare n‑a fost iad?)… Acest virus distrugător a contaminat, mai devreme sau mai târziu, tot spațiul est‑european, pentru că răul se răspândește mai abitir decât binele în această lume încă atât de instinctuală. Firesc, balsamul credinței s‑a reașezat acum și la ei. Dar răul diavolesc pare și mai puternic, chiar mai bine așezat. Nu se mai fac hecatombe în numele unei alte ordini sociale, dar pare că se pregătește, prin încercata „globalizare”, un nou experiment îndoielnic. Când acest vânt (interpretați deocamdată cum vreți!) s‑a pornit în omenire, pe la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, generalul Cantacuzino‑Grănicerul, om al credinței de dreapta, rostea pilduitor: „Interesantă această găselniță a omenirii. Ceea ce nu știm este dacă o vrea sau nu bunul Dumnezeu”. Și poate că așa și este. Din spațiul infinit de unde am fost creați și ținuți sub observație – suntem scrutați și supuși unor experimente la fel cum, la scară infinit mai mică, facem și noi pe pământ.
M‑am abătut puțin, mintea ne poartă ades și acolo unde nu ne așteptăm, prin puterea viselor, conștienți pe zi și dormind în noapte.
De aceea, poate, în narațiunea căreia vreau să‑i dau viață vor fi multe aprecieri suferinde. Am trecut, trecem și vom mai trece prin astfel de stări obiective, dacă suntem conștienți că așa‑zisul bine, care ni s‑a adus după 1990, are multe umbre și prea multe lacrimi necăzute. Încă nu știm cum arată cu adevărat binele. Doar tentații, înșelătorii și prea puține certitudini cu adevărat binefăcătoare. Lumea, încă, se caută…
Dar mai bine să redau spre citire raționamentul atotcuprinzător al capului Bisericii Ruse: „Când libertatea devine un idol, omenirea este în pericol de moarte”.
Și este, cu adevărat. Sfânta soră a ortodoxiei – plecată de acasă! -, catolicismul, are, și le‑am văzut în tezaurul Vaticanului, două barometre care măsoară energia lumii, ajunse, nu se știe nici acum cu siguranță, din Egiptul Antic. Concepute, neîndoielnic, în spațiu și pogorâte pe Pământ… Îmi spunea profesorul Demetrio De Luca, rector al Universității Vaticanului, custode al tezaurului și – în calitate de secretar particular al acestuia – unul dintre oamenii cei mai apropiați ai Sfântului Papă Ioan Paul al II‑lea: „Acum, la începutul acestui nou mileniu, având măsurătorile trecutului, vedem că niciodată energia răului nu a fost mai mare. Cred că un conflict distrugător pentru civilizația umană este mai mult decât oricând posibil. Chiar de neoprit. Face parte din primitivismul încă atât de hotărâtor al civilizației actuale”. Și‑mi amintesc cum, cu câteva luni înainte, la o discuție cu doamnele care conduceau feminismul democrației creștine, întrebat „ce crede Vaticanul despre atâtea provocări neelucidate cu care se confruntă lumea”, a răspuns simplu și cu lumina chipului său ce‑mi aducea mereu alinare: „Doamnele mele, în momentul în care Vaticanul va hotărî că a venit momentul să vorbească, lumea s‑ar putea să înnebunească…” Continuând cu reflecțiile Patriarhului Chiril, simt că ne aflăm în acest mare pericol: „Păcatul a devenit normă, pentru că în societatea de consum se pierde legătura dintre libertate și responsabilitate; iar libertatea de a alege, promovată astăzi de doctrina liberală, nu‑i poate aduce omului, de la sine, fericirea și bunăstarea. Mai ales atunci când alegerea lui este definită exclusiv de factori materiali […] Îndepărtarea de adevărul de la Dumnezeu a fost în toate timpurile cauza multor nenorociri, necazuri și încercări, iar acest lucru se referă atât la viața personală a omului, cât și la viața societăților și popoarelor. Experiența cu poporul rus a arătat că nu poți construi o societate fără Dumnezeu și credință […] Creștinismul se confruntă cu invazia agresivă a secularizării militante în toate sferele sociale. Alegerea răului devalorizează libertatea omului, mai ales atunci când aceasta e folosită cu scopul de a distruge demnitatea persoanei”.
Cartea Misterele lui mister poate fi achiziționată de la: