Privea petnru prima dată o asemenea întindere nesfârșită de nisip cenușiu.
Pe cer, nici urmă de vreun nor. Până și vântul se domolise. Departe, în largul mării albastre, se zăreau insule mărunte, care pluteau ca într-un vis, nepăsătoare la viitorul nesigur al țării. Ambarcațiuni încărcate cu lemn de foc și tot felul de alte mărfuri se legănau parcă împinse de o mână invizibilă. Portul era învăluit de mirosul emanat de lăzile cu pescării. Pe tarabe erau așezați pești proaspăt pescuiți. Un vânzător de încălțări de paie mergea grăbit cu un balot mare în spinare. Deasupra tuturor celor care își vedeau cu însuflețire de treabă strălucea soarele de început de primăvară, un soare palid, ale cărui raze n-avea încă putere să încălzească.
Diplomat de carieră, el călătorea pe mare cam două luni pe an, dar ea, fostă dansatoare la palat, se îmbarca pentru prima dată pe o corabie.
Francezul înalt, palid, cu mustață, cu pantaloni largi și lungi până la glezne, cu jiletcă scurtă și jachetă de călătorie cu centură în talie, și coreeanca pășind unduitor în rochiar ei albastru-deschis, ținând în mâini un pardesiu pe care îl putea îmbrăca dacă se întețea vântul, și cu o pălărie brodată cu trandafiri, ieșeau ușor în evidență în mijlocul mulțimii din port. Bătrânul cu pipa în gură, negustorul de saboți din lemn, tânărul cu aer de derbedeu, copilul cu fața brăzdată de dâre de mizerie, vânzătorul de cai din China sau un alt chinez care transporta lemne cu pluta, negustorul japonez care vindea ore direct de pe ponton, toți îi aținteau pe cei doi ca și cum ar fi deschis porțile unei lumi necunoscute și acum se uitau cu nesaț înăuntru.
În special la ea.
La femeia cu chip senin, cu privire pătrunzătoare și ochi ca două mărgele cu reflexe nergru-albăstrui, cu păr ca de abanos, bogat, ridicat cu grijă în creștet într-un coc sofisticat. La femeia care atrăgea toate privirile cu pieptănătura ei occidentală. La rochia ei albastră, ce cădea în falduri până la glezne, mulată pe trupul ei de clepsidră. Era cu totul diferită de restul femeilor din port, îmbrăcate în bluze și fuste tradiționale din bumbac alb. La fiecare pas, o armată de curioși se îngrămădea în jurul ei. Și când realizau că nu era străină, se holbau și mai abitir la ea, cu o curiozitate de copil. Abia apoi își aținteau privirea asupra lui Victor Collin de Plancy și îi vedeau nasul cârn, care-l făcea să pară arogant, pielea albă și buclele șatene. Cei de pe chei fie nu-și puteau lua privirea de la decolteul ei adând, tivit cu dantelă albă ca zăpada, fie făceau un pas înapoi, de teamă să nu îi calce trena. Nu le venea să creadă că o coreeancă îmbrăcase straie apusene și se încruntau sau își țuguiau buzele dezaprobator.
Farmecul ei aparte nu se datora doar ținutei neobișnuite. Între miile de femei, ea nu se distingea doar prin profunzimea privirii și prin gâtul alb și grațios ca de lebădă. La fiecare aplecare a capului, ceafa ei dezgolită denota fragilitate, dar când își ridica iar capul reluându-și ținuta dreaptă, arăta un soi de dârzenie. Și emana atâta voluptate când întorcea capul să privească în jur, încât pacă invita la mângâiere.
Și ochii aceia ce străluceau de sub sprâncenele perfecte! Ochii aceia adânci, care păreau să priceapă imediat orice vorbă, ca și cum ar fi aprobat tacit, umezi și plini de taine, ca abisurile mării pe care nimeni nu le-a zărit vreodată. Judecând după obrajii îmbujorați până la urechi, ai fi zis că e sfioasă, că se rușina de atâta lume, dar nasul drept, care se contura încă de la baza ochilor, dădea de înțeles că agerimea ei învingea timiditatea. Totul era la ea într-o neobișnuită armonie. Gura strâns închisă, cu buzele nici prea subțiri, nici prea pline, tivită cu un puf moale ca cel al mugurilor de primăvară, era atât de gingașă încât îți venea să o strângi în brațe chiar dacă făcea o prostie. Dar farmecul ei nu consta doar în asta. Modul elegant în care reușea să-și păstreze ținuta echilibrată și sobră sub asaltul privirilor din mulțime o făcea și mai seducătoare. Pur și simplu ignora gloata curioasă. Era cu totul diferită de tinerele locului, care în public își ascundeau mereu chipul sub pelerină. Nici măcar nu simțea nevoia de a se întoarcespre mare pentru a evita privirile acelea pline de suspiciune. Mersul ei hotărât, cu pieptul înainte, dădea senzația că poate trece și prin piatră, că indiferent de situație, avea forța de a nu se pierde cu firea. Pasul ei provocator aproape că îi eclipsa profunzimea privirii, delicatețea gâtului și gingășia chipului. Nereușind să îi tulbure liniștea, toți cei care îi aruncau ocheade insistente sfârșeau prin a-și întoarce privirea spre mare, cu un oftat adânc.
Cartea Dansul Privighetorii De Primăvară poate fi achiziționată de la: