Peste pătratele verzi ale câmpului și curba joasă a unei păduri se ridica în depărtare o colină cenușie și melancolică, cu o culme ciudat dantelată, neprecisă și ștearsă în depărtare, ca un fantastic peisaj de vis. Baskerville rămase multă vreme cu ochii nedezlipiți de la ea și pe chipul lui, care exprima un mare interes, puteam citi câtă însemnătate avea pentru el primul contact cu locul acesta ciudat, unde cei din sângele lui stăpâniseră multă vreme și lăsaseră urme atât de adânci. Stătea aci, într-un colț al unui prozaic vagon de cale ferată, în costumul său de tweed și cu accentul lui american, și cum mă uitam la fața lui plină de expresie și întunecată, am simțit mai puternic ca oricând că într-adevăr era urmașul acelei străvechi familii, de viță nobilă, alcătuită din oameni pătimași. În sprâncenele lui stufoase, în nările fremătătoare, în ochii mari, căprui, citeai mândrie, caracter, forță. Dacă pe aceste locuri mlăștinoase, neîngăduite, ne-ar fi așteptat greutăți și primejdii, cel puțin el era un tovarăș pentru care te puteai încumeta să riști, având siguranța că va împărți riscul cu curaj. Trenul se opri într-o gară mică, secundară, iar noi coborârăm. Afară, dincolo de gardul scund și alb, ne aștepta o trăsură cu doi căluți. Sosirea noastră era de bună seamă un mare eveniment, deoarece șeful gării și hamalii se înghesuiră în jurul nostru ca să ne ducă bagajele. Ne aflam într-un loc de țară plăcut și simplu. Mă intrigă însă că la ieșire stăteau doi oameni – păreau să fie militari – Îmbrăcați în uniforme de culoare închisă, ce se rezemau în carabinele lor scurte, și când am trecut se uitară atenți la noi. Vizitiul, un om cu fața aspră, mic de statură și noduros, îl salută pe sir Henry Baskerville, iar câteva clipe după aceea alergam cu trăsura, de parcă zburam, pe șoseaua albă și largă. Pășunile, alunecând pe lângă noi, își unduiau contururile de o parte și de alta, iar din frunzișul verde și des se vedea ici și colo câte o casă veche, cu acoperiș ascuțit. Dincolo de locurile acestea se profila întunecată pe cerul de seară linia mohorâtă a locurilor mlăștinoase, întreruptă de profilul dantelat al colinelor sinistre.
Trăsura o coti pe un drum lateral, apoi o apucă în sus, pe căi adâncite de roți timp de veacuri, printre malurile înalte, de o parte și de alta, năpădite de mușchi jilav și de cărnoasa limbă a cerbului. Bălării ruginii și mărăcini luceau în lumina apusului de soare. La un moment dat, urcând mereu, trecurăm peste un pod îngust de granit, ieșit ca din pământ, după care o apucarăm de-a lungul unei ape zgomotoase ce curgea repede în jos, spumând și bolborosind printre bolovanii cenușii. Și drumul și apa șerpuiau pe o vale plină de stufărișuri de stejar și brad. La fiecare cotitură, Baskerville scotea câte un strigăt de plăcere, privind cu vioiciune în jur și punând nenumărate întrebări.
Totul părea să fie frumos în ochii lui, dar eu simțeam că se desprinde o nuanță de melancolie din peisajul ce purta semnele vădite ale toamnei târzii. Frunzele galbene se așterneau în cale, fluturând pe deasupra noastră. Zgomotul roților se potolea când treceam peste straturile de vegetație ce putrezea. Toate acestea mie mi se păreau daruri triste, pe care natura le așternea înaintea atelajului moștenitorului familiei Baskerville, ce se înapoia în așezarea strămoșească.
– Hei! strigă doctorul Mortimer. Ce-o mai fi și asta?
În fața noastră se făcea un povârniș rotunjit, năpădit de bălării. Pe culmea lui se afla un soldat călare, care se profila puternic și precis ca o statuie ecvestră pe un piedestal, întunecat și aspru, cu arma în poziție de tragere. Supraveghea drumul pe care treceam noi.
– Ce înseamnă asta, Perkins? întrebă doctorul Mortimer.
Vizitiul se întoarse spre noi:
– A scăpat un pușcăriaș din închisoarea Princetown, domnule. Sunt trei zile de când a evadat și paznicii pândesc toate drumurile și gările, dar nu i-au dat încă de urmă. Fermierii de prin partea locului nu se prea bucură de asta, domnule, și au și de ce.
– Bine, dar știu că pot căpăta cinci lire, dacă dau informații despre el.
– Așa e, domnule, dar cele cinci lire nu valorează nimic când te gândești că pentru ele te-ai putea alege cu gâtul tăiat. Vedeți că nu e vorba de un pușcăriaș oarecare. Ăsta e un om care nu se dă înapoi de la nimic.
– Și cine este evadatul?
– Selden, ucigașul de la Notting Hill.
Îmi adusei aminte foarte bine de cazul acesta, pentru că pe Holmes îl interesase mai ales pentru ferocitatea ciudată a crimei și pentru bestialitatea neînchipuită ce caracterizase toate acțiunile asasinului. Sentința capitală i se comutase, pentru că existaseră unele bănuieli că n-ar fi întreg la minte, atât de înfiorător se purtase.
Trăsura tocmai urcase un povârniș și în fața noastră se ivi nesfârșita întindere a locului mlăștinos, presărat cu pietroaie colțuroase și cu grămezi de bolovani ca niște piramide noduroase.
Dinspre mlaștină sufla un vânt rece, de începurăm să tremurăm. Undeva, acolo, pe întinderea tristă, stă tea la pândă acest diavol, ascunzându-se într-o vizuină ca o sălbăticiune, cu sufletul plin de ură împotriva întregii rase umane care îl lepădase. Atât mai lipsea ca simțământul de spaimă pe care îl trezea întinderea stearpă, vântul care te pătrundea și cerul negurat să fie deplin. Chiar și Baskerville se cufundase în tăcere și își strânsese mai tare haina pe el.
Lăsasem în urmă ținutul roditor. Ne uitam acum înapoi la el, în vreme ce razele soarelui, gata să apună, prefăceau cursurile de apă în fâșii de aur și sclipeau pe pământul roșcat, abia răsturnat de plug și pe întinderea nedeslușită a pădurilor.
Drumul pe care-l străbăteam devenea tot mai întunecat și mai sălbatic, trecând peste uriașe pante roșiatice și vineții și presărat cu bolovani cât toate zilele.
Când și când treceam prin fața unei așezări de prin locurile mlăștinoase, zidită și acoperită cu piatră fără vreo plantă agățătoare care să-i îndulcească conturul aspru.
Pe neașteptate, privirile ne căzură asupra unei depresiuni în formă de cazan, peticită ici și colo cu stejari și brazi piperniciți ce fuseseră răsuciți și îndoiți de furtuni. Pe deasupra arborilor se vedeau două turnuri înalte și înguste. Vizitiul arătă cu biciul într-acolo.
– Castelul Baskerville, spuse el.
Stăpânul castelului se ridică cu obrajii îmbujorați și privi țintă cu ochi strălucitori. Câteva minute mai târziu ajunserăm la poarta clădirii, un labirint de ornamente fantastice, în fier forjat, cu stâlpi de fiecare parte, năpădiți de licheni și purtând în vârf capete de mistreți – emblema Baskerville-ilor. Clădirea era o ruină de granit negru și de frânturi de grinzi.
În fața ei se afla o altă clădire nouă, construită doar pe jumătate, primele roade ale aurului pe care sir Charles îl adusese din Africa de Sud.
Prin poarta de la intrare ajunserăm într-o alee, unde zgomotul roților era înecat în frunze. Arborii bătrâni își împreunau deasupra noastră crengile alcătuind un tunel mohorât. Baskerville se cutremură privind aleea aceasta lungă și întunecată, la capătul căreia clădirea se întrezărea ca o fantomă.
– Aci s-a întâmplat? întrebă el cu glas scăzut.
– Nu, nu. Aleea de tisă e pe partea cealaltă. Tânărul moștenitor privi întunecat în jur.
– Nu-i de mirare că unchiul meu a fost cuprins de spaimă într-un asemenea loc, spuse el. Nu e nevoie de mai mult ca să înspăimânți pe oricine. În șase luni voi instala un șir de lămpi electrice și chiar aici, în fața ușii principale, voi pune un bec Swan and Edison de o mie de lumini, de n-o să mai recunoașteți locul.
Aleea se deschidea într-o peluză mare de gazon, iar în fața noastră se înălța clădirea.
În lumina amurgului am putut vedea că partea centrală a clădirii era formată dintr-o construcție greoaie, din care se desprindea un portic. Fațada era în întregime îmbrăcată în iederă, cu câte un petic gol ici și colo unde câte o fereastră sau o stemă, străbăteau prin vălul întunecat al vegetației.
Din această construcție centrală se înălțau bătrânele turnuri gemene, crenelate, străpunse de multe firide. Din dreapta și din stânga turelelor porneau aripile mai moderne, din granit negru. Prin ferestrele grele lucea o lumină palidă, iar din hornurile înalte ce se ridicau de pe acoperișul înclinat în unghi ascuțit se înălța o singură coloană de fum negru.
– Bine ați venit, sir Henry! Bine ați venit la castelul Baskerville!
Un bărbat înalt ieși din umbra porticului ca să deschidă portiera trăsurii. O siluetă de femeie se profila pe lumina gălbuie din sală. Veni și dânsa să ajute omului să coboare bagajele.
– Nu aveți nimic împotrivă dacă mă voi duce de-a dreptul acasă, sir Henry? întrebă doctorul Mortimer. Mă așteaptă soția mea.
– Dar îmi închipui că rămâneți la masă?
– Nu, trebuie să plec… Cred că am să găsesc și câteva lucrări care trebuie rezolvate fără întârziere. Mai rămâne să vă arăt castelul, dar Barrymore este o călăuză mai bună decât mine. Rămâneți cu bine și dacă vă pot fi de folos, nu vă sfiiți să trimiteți după mine oricând, zi sau noapte.
Huruitul roților se stinse încet, încet pe drum, în timp ce sir Henry și cu mine ne întoarserăm în sala castelului, iar ușa grea se închise în urma noastră. Încăperea în care ne aflam era foarte impresionantă, mare, înaltă, împodobită din plin cu grinzi groase de stejar, înnegrite de vreme. Pe vatra largă a căminului de modă veche, în dosul unui grătar înalt de fier scânteiau niște butuci puși pe foc. Sir Henry și cu mine întinserăm mâinile spre flacără, căci eram amorțiți de drumul lung. Apoi ne îndreptarăm privirea în jur, spre fereastra înaltă și îngustă cu vitralii vechi, spre pereții căptușiți cu scândură de stejar, spre capetele de cerbi și panopliile de pe pereți, toate sumbre și întunecate în lumina slabă a lămpii din mijloc.
– E chiar așa cum mi-am închipuit, spuse sir Henry. E imaginea aievea a lăcașului unei vechi familii. Când te gândești că aceasta e încăperea în care de cinci sute de ani trăiesc străbunii mei! Gândul acesta mă copleșește prin măreția lui.
I-am văzut chipul smead luminat de un entuziasm copilăresc pe când cerceta cu privirea lucrurile din jur. Pe locul unde se așezase, lumina cădea din plin deasupra lui, iar umbrele lungi se târau pe pereți și atârnau ca niște draperii negre, deasupra-i. Barrymore se întorsese după ce ne dusese bagajele în odăile noastre. Ședea acum în fața noastră, cu ținuta discretă a unui fecior bine stilat. Era un bărbat frumos, înalt și bine făcut, cu o barbă neagră, pătrată, palid și cu o înfățișare deosebită.
Cartea Câinele din Baskerville poate fi achiziționată de la: