Am dormit toată dimineața. M-au trezit grijile. Acea maree de hrană, apă și celelalte care îmi treceau prin corpul slăbit, aducându-mi o nouă perspectivă asupra vieții, mi-a adus puterea de a vedea cât de disperată era situația mea. M-am trezit la realitatea lui Richard Parker. Era un tigru în barcă. Nu-mi venea să cred, dar știam că asta era. Și că trebuia să mă salvez.
M-am gândit să sar peste bord și să mă îndepărtez înot, dar corpul meu a refuzat să se miște. Eram la sute sau poate la mii de kilometri de uscat. N-aș fi putut să înot o asemenea distanță, nici măcar cu un colac de salvare. Ce aș fi mâncat? Ce aș fi băut? Cum m-aș fi apărat de rechini? Cum m-aș fi încălzit? Cum aș ști în ce parte să înot? Nu era nicio îndoială: era moarte curată să părăsesc barca. Dar dacă rămâneam? Ar veni la mine, tiptil, ca o pisică. Înainte să-mi dau seama, m-ar apuca de ceafă și m-ar sfâșia cu colții. Nici n-aș avea timp să strig. Sângele mi s-ar scurge în liniște, netulburat de cuvinte. Sau m-ar ucide cu o labă, rupându-mi gâtul.
– O să mor, am bolborosit hohotind, cu buze tremurânde.
A ști că o să mori în curând e îngrozitor, dar mai groaznic decât orice altceva e să știi că o să mori și să-ți dai seama de asta pentru că ai destul timp să te gândești la fericirea pe care ai avut-o și la cea pe care ai fi putut s-o ai. Vezi cu luciditate tot ce pierzi. Perspectiva îți dă o stare de tristețe pe care nicio mașină care te va lovi și nicio apă în care te îneci nu ți-o va da. Sentimentul este într-adevăr insuportabil. Cuvintele Tată, Mamă, Ravi, India, Winnipeg m-au lovit cu o putere înzecită.
Începusem să renunț. Aș fi renunțat dacă n-aș fi auzit o voce interioară. Vocea spunea:
– Nu voi muri. Refuz. Am să supraviețuiesc coșmarului. Nu o să mă dau bătut, oricât de mult ar trebui să lupt. Am supraviețuit până acum, ca printr-un miracol. Acum, voi schimba miracolul în rutină. Fiecare zi va fi uimitoare. O să mă străduiesc din răsputeri. Atâta vreme cât Dumnezeu e cu mine, nu voi muri. Amin.
Fața mea căpătase o expresie întunecată și hotărâtă. Spun asta cu modestie, dar am descoperit în acel moment că aveam o voință imensă de a trăi. Nu e nimic evident în experiența mea. Unii dintre noi renunță la viață cu un oftat resemnat. Alții se luptă un pic, apoi își pierd speranța. Alții și eu mă număr printre aceștia nu renunță niciodată. Continuăm să luptăm. Nu contează costurile, pierderile, improbabilitatea succesului. Luptăm până la sfârșit. Nu e o problemă de curaj. E ceva constituțional, imposibilitatea de a renunța. Poate că nu e decât o stupidă foame de viață.
Richard Parker a început să mârâie în chiar acel moment, ca și cum mă așteptase pe mine ca să devină un adversar demn de luat în seamă. Mi s-a strâns sufletul de frică.
„Repede, omule, repede”, am șuierat. Trebuia să-mi organizez supraviețuirea. Nu mai aveam nicio secundă de pierdut. Aveam nevoie de adăpost imediat. M-am gândit la prora pe care o construisem cu o vâslă. Dar acum prelata era derulată la prova; vâsla nu mai avea pe ce se sprijini. Și nu eram convins că acest loc mai era sigur, acum că Richard Parker se trezise. Putea să ajungă la mine și să mă înșface foarte ușor. Trebuia să găsesc altceva. Mintea îmi lucra repede.
Am construit o plută. Dacă vă amintiți, vâslele pluteau. Și aveam și vestele și geamandura, care era foarte rezistentă. Cu respirația tăiată, am închis compartimentul și am intrat sub prelată ca să iau vâslele rămase pe băncile de pe margine. Richard Parker a simțit. Îl vedeam printre veste. Reacționa la fiecare vâslă pe care o scoteam – vă dați seama că o făceam cu mare grijă. Dar nu s-a întors. Am scos trei vâsle. A patra era de-a curmezișul pe prelată. Am ridicat capacul compartimentului pentru a bloca deschizătura spre vizuina lui Richard Parker.
Aveam trei vâsle plutitoare. Le-am așezat pe prelată în jurul geamandurii. Era acum înconjurată de vâsle. Arăta ca un joc de Marocco, cu un rotund la mijloc pentru prima mutare.
Acum venea partea periculoasă. Avem nevoie de veste. Mârâitul lui Richard Parker se transformase într-un bubuit care făcea aerul să vibreze. Hiena a răspuns cu un scâncet, un vaiet ascuțit, șovăitor, un semn sigur că era ceva periculos în aer.
N-am avut de ales. A trebuit să acționez. Am pus capacul la loc. Vestele erau la îndemână. Unele erau chiar lângă Richard Parker. Hiena a scos un chiot.
M-am aplecat după o vestă. Îmi era dificil să ajung la ea pentru că îmi tremura mâna tare. Am scos-o. Richard Parker nu părea să reacționeze. Am scos alta. Și alta. Simțeam că o să leșin de frică. Respiram cu dificultate. Dacă era nevoie, mă puteam arunca peste bord cu aceste veste. Am scos-o pe ultima. Aveam patru acum.
Scoțând vâslele una câte una, le-am introdus prin mânecile vestelor de salvare, în așa fel încât să am câte o vestă la fiecare capăt al plutei. Le-am închis și le-am legat.
Am găsit una dintre frânghiile plutitoare în cufăr. Cu un cuțit am tăiat patru bucăți. Am legat vâslele între ele. Ce mult ar fi însemnat acum să știu să fac noduri! Am făcut zece noduri la fiecare colț și tot îmi era frică să nu se deprindă vâslele. Am lucrat febril, blestemându-mi prostia. Cu un tigru la bord, așteptasem trei zile și trei nopți ca să mă salvez!
Am mai tăiat patru bucăți de frânghie și am legat geamandura de fiecare parte a pătratului. Am pus frânghia geamandurii în jurul vestelor, în jurul vâslelor, de jur-împrejurul plutei ca o precauție suplimentară pentru ca pluta să nu se desfacă în bucăți.
Hiena începuse să urle foarte ascuțit.
Mai aveam un singur lucru de făcut. „Doamne, dă-mi timp”, l-am implorat. Am luat restul de obiecte plutitoare. Era o gaură care mergea prin prova bărcii, lângă vârf. Am băgat frânghia prin ea și am legat-o. Acum nu mai aveam decât să leg frânghia de plută și puteam fi salvat.
Hiena a tăcut. Mi s-a oprit inima și apoi a luat-o la goană de trei ori mai repede. M-am întors.
– Isus, Mariam Mohamed și Vishnu!
Am văzut o priveliște care avea să mă urmărească tot restul zilelor. Richard Parker s-a ridicat și a ieșit. Nu era nici la cinci metri de mine. Ce mare era! Ne venise sfârșitul, hienei și mie. Am rămas pe loc, paralizat, hipnotizat de imaginea din fața mea. Experiența pe care o aveam deja în domeniul animalelor sălbatice obligate să stea împreună într-un spațiu limitat, acela al bărcii de salvare, mă făcea să mă aștept la proteste și mult zgomot atunci când se anunța vărsare de sânge. Dar totul s-a petrecut în liniște. Hiena a murit fără să se vaiete, iar Richard Parker a omorât-o în liniște. Felina de culoarea flăcării a ieșit de sub prelată și s-a îndreptat spre hienă. Hiena se sprijinea de banca de la pupa, în spatele leșului zebrei, paralizată. Nu a opus rezistență. S-a lăsat în jos și a ridicat o labă într-un inutil gest de apărare. Fața ei exprima teroare. O labă imensă a lovit-o, iar colții i s-au înfipt în gât. Ochii i s-au dilatat. S-a auzit un pârâit și hienei i-a fost ruptă șira spinării. S-a zbătut. Ochii i s-au încețoșat. Totul se terminase.
Richard Parker i-a dat drumul și a mârâit. Părea un mârâit liniștit, personal, doar pe jumătate. Gâfâia, cu limba scoasă. Și-a lins labele. A mișcat din cap. A adulmecat hiena moartă. Și-a ridicat capul și a mirosit aerul. Și-a pus labele pe banca de la pupa și s-a ridicat. Stătea cu picioarele depărtate. Era evident că nu-i plăcea legănarea bărcii, deși nu se simțea prea tare. S-a uitat dincolo de copastie, spre larg. A mârâit gros, cu răutate. A mirosit aerul din nou. Și-a întors încet capul. S-a întors până a ajuns să se uite la mine.
Aș vrea să vă pot descrie ce s-a întâmplat mai departe, nu cum am văzut totul, ci cum am simțit. L-am văzut pe Richard Parker din unghiul din care arăta cel mai bine; din spate, pe jumătate ridicat, întors spre mine. Era ca o poză, o manifestare intenționată, chiar afectată, a artei imaginii. Și ce artă, ce putere! Prezența lui era copleșitoare, dar și grația lui vioaie era evidentă. Era incredibil de musculos, dar coapsele îi erau suple, iar blana lucioasă. Corpul îi era incredibil de frumos, portocaliu cu nuanțe de brun, brăzdat de dungi negre verticale care se asortau cu nuanța de alb pur de pe piept și cu cercurile negre de pe coadă. Avea capul mare și rotund, cu favoriți formidabili, un barbișon elegant și cele mai frumoase mustăți din lumea felinelor, groase, lungi și albe. Urechile îi erau mici, expresive, ca niște arcade perfecte. Fața portocalie avea un nas roz. Smocuri ondulate, negre îi încadrau fața într-un model pregnant, dar subtil, atrăgând atenția asupra bazei nasului. Petele albe de deasupra ochilor, de pe obraji și din jurul gurii erau ca tușe finale demne de un dansator Kathakali. Rezultatul era o față care arăta ca aripile unui fluture, cu o expresie chinezească, ușor antică. Dar când ochii de chihlimbar ai lui Richard Parker i-au întâlnit pe ai mei, privirea lor era intensă, rece și nemișcată, nu prietenoasă, și reușea să fie neutră, deși era pe punctul de a izbucni cu furie. Urechile i se mișcau. Buza de sus i se ridica și cobora ritmic. Astfel, caninul care se vedea era mai lung decât cel mai lung dintre degetele mele.
Mi s-a zbârlit tot părul, și m-am trezit țipând de groază.
Atunci a apărut șobolanul. Din neant, un șobolan brun, costeliv a apărut pe banca de pe margine, emoționat și gâfâind. Richard Parker a fost la fel de uimit ca și mine. Șobolanul a sărit pe prelată și a început să fugă către mine. Șocat și surprins, au început să-mi tremure picioarele și aproape că am căzut în compartiment. În fața ochilor mei uimiți, șobolanul a sărit pe mine și mi s-a urcat pe cap, unde i-am simțit ghearele pe piele, ținându-se cu disperare.
Ochii lui Richard Parker l-au urmărit și s-au fixat în cele din urmă pe capul meu.
Trupul s-a întors după cap, și a coborât de pe bancă, calm. Puteam să-i văd creștetul, spatele și coada încovrigată. Urechile îi erau lăsate pe spate. Din trei pași a fost în mijlocul bărcii. Fără efort, s-a ridicat pe prelată cu labele din față.
Era la mai puțin de trei metri depărtare. Capul, pieptul, labele totul era mare, mare! Dinții, un adevărat batalion. Voia să sară pe prelată. Aveam să mor.
Dar îl deranja moliciunea prelatei. A încercat-o cu labele. S-a uitat îngrijorat – nu-i plăcea să riște. Și nu-i plăcea nici mișcarea bărcii. Pentru un moment, Richard Parker a ezitat.
Am apucat șobolanul și l-am aruncat. Încă îl văd cum a zburat prin aer cu ghearele scoase și coada ridicată. Richard Parker a deschis gura și șobolanul a zburat direct în ea, ca o minge de baseball în mănușa celui de la prindere. Coada păroasă a dispărut ca un fir de spaghetti în gura acestuia.
Cartea Viața lui Pi poate fi achiziționată de la: