Așa că doctorul Junz aștepta acum într-una din anticamerele Departamentului pentru Afaceri Floriniene, în timp ce mărunții funcționari proveniți de pe Florina se grăbeau încoace și-ncolo, într-un fel de marasm birocratic.
Un florinian îmbătrânit în serviciu apăru în fața lui.
– Doctor Junz?
– Da.
– Veniți cu mine.
Un număr pâlpâind pe un ecran ar fi fost la fel de eficient ca să-l anunțe și un canal de fluor prin aer la fel de potrivit ca să-l ghideze, dar acolo unde mâna de lucru este ieftină nu este nici o nevoie ca ea să fie înlocuită. Junz privea în jur gândindu-se că nu zărise niciodată femei în vreun departament guvernamental de pe Sark. Femeile floriniene erau lăsate pe planeta lor, cu excepția câtorva menajere cărora, la rândul lor, li se interzicea să facă copii. Cât despre sarkiene, așa cum spusese Abel, acestea erau cu totul în afara discuției.
I se făcu semn să ia loc în fața biroului aparținând funcționarului ce-l deservea pe Subsecretar. Își dădu seama despre cine-i vorba după plăcuța luminată de pe birou. Nici un florinian, desigur, nu putea fi mai mult decât un funcționar, indiferent câte sfori ar fi tras degetele lui albe. Subsecretarul și Secretarul Afacerilor Floriniene erau, firește, sarkieni, dar, deși Junz se putea întâlni cu ei în diverse ocazii sociale, știa că nu-i va întâlni niciodată aici, în interiorul departamentului.
Se așeză, încă nerăbdător, dar cel puțin mai aproape de scop. Funcționarul răsfoia cu grijă un dosar, întorcând fiecare filă cu date codificate, de parcă ar fi ținut în mână secretele Universului. Omul era destul de tânăr, probabil un absolvent recent și, ca toți florinienii, cu părul și pielea foarte deschise.
Doctorul Junz simți un fior atavic. El însuși provenea din Libair și, ca toți libarienii avea pielea foarte brună. Existau puține lumi în Galaxie unde culoarea pielii să fie atât de extremă, ca pe Libair sau Florina. În general, cele mai des întâlnite erau nuanțele intermediare.
Câțiva dintre antropologii tineri și radicali se jucau cu teoria că oamenii aparținând unei lumi ca Libair, de exemplu, avuseseră o evoluție independentă, dar convergentă. Cei mai în vârstă denunțau cu vehemență orice idee despre o evoluție care făcea ca specii diferite să tindă către același punct unde încrucișarea era posibilă, așa cum era desigur posibilă între toate lumile Galaxiei. Ei insistau că pe planeta originară, indiferent care ar fi fost ea, omenirea fusese deja împărțită în subgrupe de pigmentație diferită.
Aceasta nu făcea decât să plaseze problema și mai mult în trecut, nereușind să dea nici un răspuns. Așa că doctorului Junz nu i se părea satisfăcătoare niciuna dintre explicații. Și totuși, chiar și acum, se trezea gândindu-se uneori la această problemă. Legende ale unui conflict îndepărtat n-au încetat să existe, din cine știe ce motiv, pe lumile cu populație brună. Miturile libairiene, de pildă, vorbeau despre războaie străvechi între oameni de culori diferite, iar fondarea Libairului însuși se credea a fi datorată unui grup de oameni cu pielea închisă la culoare, care fugiseră pentru a nu fi înfrânți în luptă.
Când doctorul Junz a plecat de pe Libair la Institutul de Tehnologie Spațială Arcturian și, mai târziu, și-a început cariera, vechile legende i-au pierit din minte. O singură dată, de atunci, se mai gândise la asta. Dăduse peste una din lumile străvechi din Sectorul Centaurian, în peregrinările sale profesionale; una dintre acele lumi a căror istorie poate fi măsurată în milenii și a căror limbă e atât de arhaică, încât dialectul ei ar putea fi chiar acea limbă pierdută și mitică numită engleză. Oamenii aceia aveau un cuvânt special pentru o ființă cu pielea închisă la culoare.
Problema era de ce trebuia să existe un cuvânt special pentru un om cu pielea brună? Nu exista nici un cuvânt special pentru un om cu ochii albaștri, sau cu urechile mari, sau cu păr creț. Nu exista.
Vocea Funcționarului îi întrerupse reveria.
– Conform datelor pe care le dețin, dumneavoastră ați mai fost în biroul acesta.
Doctorul Junz spuse cu puțină asperitate în glas:
– Într-adevăr, am mai fost, domnule.
– Dar nu recent.
– Nu, nu recent.
– Încă mai căutați un Spațio-analist dispărut – funcționarul dădu câteva file din dosarul pe care îl ținea în mână – acum 11 luni și 13 zile.
– Așa e.
– În tot timpul ăsta, spuse Funcționarul cu vocea lui uscată, fărâmicioasă, din care parcă toate umorile fuseseră extrase cu grijă, omul nu a fost semnalat nicăieri și nu există nici o dovadă că ar fi fost vreodată undeva pe teritoriul sarkian.
– Ultima dată a fost înregistrat, spuse Savantul, în spațiu, în apropierea planetei Sark.
Funcționarul ridică privirea și ochii lui de un albastru palid se concentrară asupra lui Junz pentru o clipă.
– S-ar putea să fie așa, dar asta nu constituie o dovadă a prezenței sale pe Sark.
Nu constituie o dovadă! Buzele doctorului Junz se strânseră nervos. Asta era ceea ce Biroul Spațio-analitic Interstelar îi tot spunea de luni de zile.
„Nu constituie o dovadă, Doctore Junz. Avem sentimentul că timpul dumneavoastră ar putea fi folosit mult mai bine. Doctore Junz. Biroul o să aibă grijă ca, în orice caz, cercetările să continue, Doctore Junz.”
Ceea ce vroiau de fapt să spună era „încetează să ne mai risipești banii, Junz!”
Totul începuse, așa cum afirmase cu grijă Funcționarul, cu 11 luni și 13 zile în urmă, după Timpul Interstelar Standard. (Funcționarul nu era desigur vinovat că folosea timpul local într-o problemă de asemenea natură). Cu două zile înainte de asta, Junz ajunsese pe Sark pentru ceea ce ar fi trebuit să fie o inspecție de rutină la filialele Biroului de pe acea planetă, dar care avea să se transformE. Mă rog, să se transforme în ceea ce se transformase.
Fusese întâmpinat de reprezentantul local al BSI-ului, un tânăr sfrijit, care îi rămăsese în memorie mai ales datorită faptului că mesteca fără încetare un oarecare produs elastic al industriei chimice sarkiene.
Atunci când inspecția era aproape pe sfârșite, agentul local își amintise ceva, își parcase produsul elastic în spațiul din spatele molarilor și spusese:
– Aveți un mesaj de la unul din oamenii de pe teren, Doctore Junz. Probabil că nu e important. Îi știți doar.
Asta era expresia obișnuită de a-i privi cu dispreț: „Îi știți doar”. Doctorul Junz ridică privirea cu un licăr de indignare. Era pe punctul de a spune că, în urmă cu 15 ani, el însuși fusese „om de teren”, dar apoi își aminti că după trei luni nu mai fusese în stare să îndure munca aceea. Dar acel licăr de mânie îl făcuse să citească mesajul cu o atenție sporită.
Mesajul spunea: Vă rog păstrați linia directă codificată deschisă către Cartierul Central al BSI, pentru mesaj detaliat implicând probleme de extremă importanță. Toată Galaxia afectată. Aterizez pe traiectoria minimă.
Agentul era amuzat. Fălcile își reluaseră clămpănitul lor ritmic.
– Ia priviți, domnule, spusese zâmbind. „Toată Galaxia afectată”. Sună destul de bine, chiar și pentru un om de teren. L-am căutat după ce am primit asta, să văd dacă e în toate mințile, dar n-am izbutit. N-a făcut altceva decât să repete că viața fiecărei ființe umane de pe Florina este în pericol. Știți, e vorba de jumătate de miliard. Părea să fie un psihopat. Așa că, cinstit vorbind, n-aș vrea să mă ocup eu de el când o să aterizeze. Dumneavoastră ce sugerați? Doctorul Junz spusese:
– Ai cumva o transcriere a convorbirii?
– Da, domnule. Au urmat câteva minute de căutare. În cele din urmă, agentul dăduse la iveală o bucată de film.
Doctorul Junz îl trecuse prin cititor, încruntându-se.
– Asta-i o copie, nu-i așa? întrebase.
– Am trimis originalul către Biroul de Transport Extraplanetar de aici, de pe Sark. M-am gândit că ar fi mai bine dacă îl vor întâmpina pe pista de aterizare cu o ambulanță. Probabil că nu se simte prea bine.
Doctorul Junz simțise impulsul de a fi de acord cu tânărul. Când singuraticii analiști ai adâncimilor spațiului cedau nervos, în cele din urmă, din cauza misiunii lor, psihopatiile lor erau în general violente.
Apoi spusese:
– Stai puțin. Vorbești de parcă el n-ar fi aterizat încă. Agentul păru surprins.
– Poate că a aterizat, dar nimeni nu m-a căutat să-mi raporteze.
– Atunci sună-i pe cei de la Transporturi și cere detalii. Psihopat sau nu, detaliile trebuie să figureze în registratoarele noastre.
Doctorul Junz se oprise din nou în ziua următoare, pentru o ultimă verificare înainte de a părăsi planeta. Avea alte probleme de rezolvat, pe alte lumi, și se cam grăbea. Din ușă, spusese peste umăr:
– Ce mai face omul nostru de teren? Agentul îi răspunsese:
– Ah, chiar intenționam să vă spun. Cei de la Transport n-au primit nici o comunicare de la el. Le-am trimis modelul de energie al motoarelor lui hiperatomice și ei au ajuns la concluzia că nava lui nu se află în spațiul apropiat. Probabil că tipul s-a răzgândit și n-a mai aterizat.
Doctorul Junz s-a decis atunci să-și amâne plecarea cu 24 de ore. În ziua următoare, era la Biroul de Transport Extraplanetar din Orașul Sark, capitala planetei. Acolo a întâlnit birocrația floriniană pentru prima dată și ei n-au făcut altceva decât să scuture din cap. Primiseră mesajul cu privire la posibilitatea aterizării unui analist al BSI-ului. Da, dar nici o navă nu aterizase.
Dar era important, insistase doctorul Junz. Omul era foarte bolnav. Nu primiseră o copie a transcrierii convorbirii sale cu agentul BSI local? Ei făcură ochii mari. Transcriere? Nimeni nu-și amintea să fi primit așa ceva. Le părea rău că omul era bolnav, dar nici o navă BSI nu aterizase și nici nu era în spațiul apropiat.
Doctorul Junz se întorsese la hotel și căzuse pe gânduri. Noul termen pentru plecarea lui trecuse din nou. Aranja să se mute într-un alt apartament, potrivit pentru o ședere mai îndelungată. Apoi stabili o întâlnire cu Ludigan Abel, ambasadorul Trantorian.
Își petrecu ziua următoare citind cărți despre istoria Sarkului și când sosi vremea pentru întâlnirea lui cu Abel, inima îi bătea mai rar, dar cu rezonanța unei tobe. Știa foarte bine că nu avea de gând să renunțe ușor la aflarea adevărului. Vroia să meargă până la capăt.
Bătrânul Ambasador luă vizita ca pe o întrevedere socială. Îi strânse mâna, comandă de băut barmanului său automat și nu îngădui nici o discuție serioasă în timpul golirii primelor pahare. Junz folosi ocazia pentru a afla lucruri interesante despre Serviciul Civil florinian și, din vorbă-n vorbă, avu parte și de o expunere despre genetica practică a Sarkului. Asta avu darul să îi adâncească mânia.
Junz avea să-și amintească totdeauna de Abel așa cum îl văzuse în ziua aceea: ochi adânciți în orbite, pe jumătate închiși, sub sprâncene izbitor de albe, nas acvilin căutând aroma pocalului cu vin, obraji scofâlciți, accentuând slăbiciunea feței și a corpului, și un deget încovoiat care ținea ritmul unei muzici neauzite. Junz își începu istorisirea, încercând să fie cât mai concis. Abel îl ascultă cu răbdare, fără să-l întrerupă.
Cartea Imperiul. Curenții Spațiului poate fi achiziționată de la: