Îi strigă pe ceilalți oameni, ca să vadă și ei. Dave apucase în colți șleaurile lui Sol-leks și acum se afla în fruntea echipei, în fosta lui poziție. Îl rugă din priviri pe om să rămână acolo. Acesta nu știa ce să facă. Ceilalți îi spuseră că un câine poate suferi cumplit dacă i se neagă importanța în cadrul echipei. Cunoscuseră situații în care dulăii, prea bătrâni pentru acea muncă grea, muriseră fiindcă fuseseră scoși din hamuri.
De asemenea, susțineau că pentru Dave ar fi fost cumplit, dacă oricum avea să moară, să nu piară trăgând la sanie. Așa că-l înhămă iar, deși el gemu și schelălăi, fără să vrea, de durere. De câteva ori se prăbuși, dar fu tras de ceilalți câini. Odată, sania trecu peste el și el merse mai departe șchiopătând cu un picior din spate.
Dar rezistă până seara, când fu așezată noua tabără. Conducătorul saniei îi pregăti un loc lângă foc. Dimineața însă îl găsi prea slăbit pentru a mai merge. Când omul înhămă dulăii, se târî până la ei. Cu mari eforturi se ridică în picioare, dar se prăbuși iar. Se târî încet în fruntea echipei. Își folosea labele din față la mișcări, înaintând astfel centimetru cu centimetru. Puterea îl părăsise. În cele din urmă, rămase întins în zăpadă, tânjind după ei. Îl putură auzi urlând trist până ce dispărură din vedere, după niște copaci. Acolo săniile se opriră. Metisul scoțian se întoarse fără grabă, pe propriile sale urme, până la tabăra părăsită de ei. Oamenii încetară să mai discute între ei. O împușcătură răsună. Metisul veni înapoi grăbit. Biciurile pocniră, clopoțeii țiuiră, iar săniile plecară. Dar Buck sau oricare alt câine știa ce se petrecuse dincolo de copaci.
Truda pe pistă.
La treizeci de zile după ce părăsise Dawson-ul, poșta ajunse la Skaguya, cu Buck și ai săi în frunte. Arătau ca vai de capul lor, rupți de oboseală. Buck nu mai avea o sută patruzeci de livre, ci o sută cinsprezece. Ceilalți, deși mai ușori decât el, pierduseră mai mult în greutate. Pike, bolnavul prefăcut, care reușise să-i păcălească de multe ori că ar fi avut un picior rupt, de data aceasta șchiopăta de-a binelea. La fel Sol-leks, iar Dub suferea fiindcă avea un umăr dislocat.
Toți aveau răni groaznice la picioare. Erau sleiți de puteri. De-abia își târau picioarele pe drum, ciocnindu-se unul de celălalt, dublând astfel efortul cerut de călătorie.
Nu erau bolnavi, ci sleiți. Nu era oboseala rezultată în urma unui efort scurt, dar excesiv, ce dispare după câteva ceasuri. Era epuizarea instalată în organism după luni de trudă și chin. Nu mai aveau resurse să se refacă. Le lipseau puterile. Acestea fuseseră consumate până la ultima picătură. Fiecare mușchi, fiecare fibră, fiecare celulă era la pământ. Iar motivul se dovedea evident. În mai puțin de cinci luni, străbătuseră două mii cinci sute de mile. În cursul ultimelor o mie opt sute, nu avuseseră decât cinci zile de odihnă. Când ajunseră la Skaguya, de abia se mai țineau pe picioare. Cu greu se dădură la o parte de pe pistă, ca să nu fie loviți de alte sănii.
– Înainte, biete picioare rănite, îi încuraja conducătorul pe când se târau pe strada principală din Skaguya. Am ajuns la capătul drumului. Vă veți odihni pe săturate!
Într-adevăr, vizitii credeau că pauza urma să fie îndelungată. Ei însăși nu se odihniseră, după un parcurs de o mie două sute de mile, decât două zile. Numai că oamenii ce se repezeau către Klondike erau atât de mulți, iar rudele, iubitele, soțiile ce rămăseseră acasă atât de numeroase încât corespondența depozitată luase proporții alpine. În plus, erau și acte ale guvernului, ce trebuiau transportate.
O mulțime de câini odihniți de la Hudson Bay, aveau să îi înlocuiască pe cei care nu mai puteau parcurge drumul. Cei prea obosiți urmau să fie vânduți. Trecură trei zile. În acest timp, Buck și tovarășii săi aflară cu adevărat cât de slăbiți erau. Apoi, în dimineața celei de-a patra zi, doi bărbați din Statele Unite veniră și îi cumpărară pe toți.
Oamenii își spuneau unul altuia Hal și Charles. Al doilea era un bărbat în floarea vârstei, cu privirea ștearsă, cu o mustață răsucită cu vigoare în sus, ascunzând buza superioară. Hal era un tânăr de nouăsprezece sau douăzeci de ani, cu un revolver uriaș Colt, și un cuțit de vânătoare pus la centură, alături de cartușe. Centura aceea era lucrul cel mai izbitor la el. Avertiza despre faptul că era un novice.
Ambii voiau să plece din oraș. De ce unii ca ei doresc să se aventureze în Nord este o întrebare ce depășește puterea de înțelegere a unui om obișnuit. Buck auzi tocmeala, văzu banii trecând de la bărbat la agentul guvernului și înțelese că metisul scoțian și conducătorii de sanie ai poștei aveau să iasă din viața lui, precum Perrault ori Frangois, ori alții ca ei. Când fu condus, împreună cu tovarășii săi, în tabăra noilor stăpâni, văzu dezordinea și nepăsarea de acolo, un cort strâns pe jumătate, farfurii nespălate. Văzu și o femeie, Mercedes, cum îi spuneau bărbații. Era soția lui Charles și sora lui Hal.
Buck îi observă îngrijorat cum procedară ca să strângă cortul și să încarce sania. Se chinuiau mult, lucrând fără metodă. Cortul fu îngrămădit pe sanie și ocupa de trei ori mai mult loc decât în mod normal.
Farfuriile nespălate fură împachetate chiar așa. Mercedes stătea mereu în drumul bărbaților și nu mai înceta să le dea sfaturi sau să le facă observații. Când ei așezară sacii în partea din față a saniei, ea le sugeră să-i ducă la spatele acesteia. După ce îi puseră în spate și îi acoperiră cu alte lucruri, ea descoperi că îi trebuiau niște lucruri de acolo, astfel că descărcară sania, să le găsească.
Trei bărbați de la cortul învecinat ieșiră și se uitară la ei, rânjind și făcându-și cu ochiul între ei.
– Aveți o încărcătură pe cinste, zise unul dintre ei. Nu trebuie să-mi spuneți cu ce vă ocupați, dar n-aș transporta cortul acela, dacă aș fi în locul dumneavoastră.
– Asta chiar că-i bună! strigă Mercedes, ridicând mâinile, exasperată. Unde, în lumea întreagă, m-aș putea descurca fără cort?
– E primăvară și nu veți mai avea de-a face cu frigul, răspunse bărbatul.
Ea clătină din cap cu convingere, iar Charles și Hal așezară ultimele ciudățenii pe vârful încărcăturii impresionante.
– Credeți că va porni sania? întrebă unul dintre oameni.
– De ce nu? răspunse scurt Charles.
– Bine, bine, se grăbi omul să spună, ca să nu-l supere. Doar mă întrebam, nimic mai mult. Mi se pare că sania e prea încărcată.
Charles se întoarse cu spatele, să prindă legăturile cât de bine se pricepea. Doar că nu prea se pricepea…
– Sigur că dulăii se pot plimba de plăcere întreaga zi cu maldărul acela în spatele lor, zise alt bărbat.
– Sigur, spuse Hal, cu răceală, dar politicos, luând într-o mână prăjina pentru condus câinii, iar în cealaltă biciul. Înainte! strigă el. La drum!
Câinii începură să tragă de șleaurile prinse pe piept, chinuindu-se câteva clipe, apoi se liniștiră. Nu puteau mișca sania.
– Animale puturoase! Vă arăt eu! strigă Hal, pregătindu-se să-i bată cu biciul.
Dar Mercedes interveni chiar atunci:
– Să nu faci asta, Hal!
Puse mâna pe bici și i-l luă din mână.
– Bieții câini! Promite-mi că nu te vei purta urât cu ei în timpul călătoriei, altfel nu mai înaintez nici măcar un pas alături de voi.
– Multe mai știi tu despre câini, zise batjocoritor fratele ei. Aș vrea să ne lași singuri. Animalele astea sunt leneșe, ți-o spun eu, și dacă nu le biciuiești, nu fac nimic. Așa sunt învățați dulăii ăștia. Întreabă pe cine vrei.
Mercedes se uită la ei, implorându-i din priviri. Observă chinul întipărit pe chipurile lor.
– Sunt vlăguiți peste măsură, se auzi glasul unui bărbat. Ar trebui să se odihnească o vreme.
– Nici să nu aud de așa ceva, zise Hal.
– Vai! suspină Mercedes, auzindu-l vorbind astfel.
Dar, cum făcea parte din familie, îi luă imediat apărarea fratelui ei.
– Nu-i băga în seamă pe oamenii aceia, spuse ea. Tu îi conduci pe câinii noștri și știi ce trebuie să faci cu ei.
Biciul lui Hal lovi iarăși dulăii. Ei se avântară iar, trăgând de hamuri. Își cufundară picioarele în zăpadă și se chinuiră să clintească sania. Dar aceasta părea a fi ancorată în locul respectiv.
După două încercări nereușite, se opriră, gâfâind. Biciul îi lovea cu sălbăticie. Mercedes interveni iar. Îngenunche în fața lui Buck, cu lacrimi în ochi, și îl cuprinse cu brațele de gât.
– Bietele animale! se tângui ea. De ce nu trag mai tare? Atunci n-ar mai fi bătute.
Buck n-o plăcea, dar se simțea prea slăbit ca să reziste și considera totul ca o parte din munca mizerabilă a zilei. Unul dintre privitori, care strânse din dinți ca să se stăpânească și să nu le vorbească prea dur, spuse:
– Nu mă interesează ce se va alege de voi, dar, de mila câinilor vreau să vă zic să-i ajutați trăgând frânele saniei. Tălpile saniei au înghețat. Sprijină-te în prăjină, în dreapta și în stânga, pentru a sparge gheața din jurul tălpilor.
A treia oară încercară să pornească și, de data asta, mulțumită sfatului primit, Hal sfărâmă pojghița de gheață din jurul tălpilor. Sania supraîncărcată porni la drum, iar Buck și tovarășii săi se străduiau din răsputeri să o tragă, sub o ploaie de lovituri.
O sută de yarzi mai încolo, drumul cotea și cobora destul de abrupt către strada principală. Pentru a face manevra aceea era nevoie de un om experimentat, nu de cineva ca Hal. La cotitură, jumătate dintre lucrurile de pe sanie, ce nu fuseseră bine prinse de aceasta, căzură grămadă. Câinii nu se opriră. Sania, ușurată de povară, lunecă în spatele lor. Dulăii se înfuriaseră fiindcă fuseseră bătuți așa rău și obligați să ducă asemenea povară.
Cel mai furios era Buck. El porni în goană, iar haita îl urmă. Hal strigă după ei, dar dulăii nu-l băgau în seamă. Se împiedică și căzu. Sania răsturnată trecu peste el, iar câinii dădură năvală pe stradă, stârnind veselia celor din Skaguya pe măsură ce împrăștiau restul echipamentului de-a lungul arterei principale. Cetățenii buni la suflet prinseră câinii și adunară bunurile împrăștiate. De asemenea, le dădură sfaturi. Jumătate din încărcătură și un număr dublu de câini, spuneau ei, dacă vroiau să ajungă la Dawson.
Cartea Chemarea străbunilor poate fi achiziționată de la: