De undeva se auzi o pendulă care bătea miezul nopții, cu sunetul ei profund, ca de clopot, estompat de draperiile de pluș și de tapiseriile atârnate pe pereții bibliotecii din vechea vilă situată pe Riverside Drive, la numărul 891.
D’Agosta se retrase de lângă masă și se întinse în fotoliul capitonat cu piele, masându-și șalele cu vârfurile degetelor, într-o încercare de a scăpa de cârcei. De data asta, biblioteca avea o înfățișare mult mai veselă: focul trosnea în șemineu, deasupra grătarului din fier forjat, și lumina unei jumătăți de duzini de lămpi scălda până și cele mai îndepărtate colțuri în strălucirea ei discretă. Constance stătea lângă foc, sorbind ceai medicinal dintr-o ceașcă de porțelan și citind Faerie Queene, poemul neterminat al lui Edmund Spenser. Proctor, care ținuse minte preferințele lui D’Agosta, se strecurase de câteva ori înăuntru, înlocuind paharele pe jumătate pline cu bere Budweiser caldă cu altele, în care licoarea era rece.
Constance scosese la lumină toate materialele referitoare la fratele lui Pendergast adunate de agentul FBI și D’Agosta își petrecuse seara studiindu-le. Acolo, în încăperea familiară, cu zidurile ei de cărți și cu mirosul de piele și de fum de lemne, aproape că reușea să și-l imagineze pe Pendergast stându-i alături, ajutându-l să parcurgă acel traseu îndelungat, cu ochii lui spălăciți scânteind de curiozitate la începutul urmăririi.
Numai că existau foarte puține indicii pe care le-ar fi putut urmări. Locotenentul aruncă o privire asupra documentelor, tăieturi din ziare, scrisori, fotografii și rapoarte vechi, toate împrăștiate pe masă. Era evident că Pendergast luase în serios amenințarea fratelui său: colecția era foarte bine organizată și adnotată. De parcă ar fi știut că, atunci când urma să sosească în sfârșit momentul, el unul n-avea să se afle în preajmă, ca să primească provocarea; că sarcina ar fi putut să cadă pe umerii altcuiva. Se părea că păstrase chiar și cele mai sumare informații pe care reușise să le obțină.
În ultimele câteva ore, D’Agosta citise tot ce se afla pe masă de două ori, sau, în unele cazuri, chiar de trei ori. De când rupsese legătura cu clanul Pendergast, imediat după moartea părinților săi, Diogenes stătuse ascuns în cea mai mare parte a timpului. Nu dăduse nici un semn de viață, aproape pe durata unui an întreg. Apoi sosise o scrisoare, din partea unui avocat al familiei, prin care se solicita virarea sumei de o sută de mii de dolari la o bancă din Zürich, în beneficiul lui Diogenes. După încă un an, urmase o scrisoare similară, cerând de data asta două sute cincizeci de mii de dolari, care trebuiau transferați la o bancă din Heidelberg. Familia respinsese a doua cerere și solicitase un răspuns din partea lui Diogenes. Scrisoarea acestuia stătea acum pe masă, sigilată între două folii acrilice transparente. D’Agosta aruncă încă o privire asupra scrisului mărunt, meticulos, ciudat de nepotrivit cu un băiat de șaptesprezece ani. Data și locul nu erau menționate și i se adresa lui Pendergast: „Ave, frater…
Mi se pare dezagreabil să-ți scriu despre acest subiect sau despre oricare altul. Dar îmi forțezi mâna. Fiindcă nu mă îndoiesc că în spatele refuzului cererii mele de fonduri te afli tu.
Nu e necesar să-ți aduc aminte că, peste foarte puțini ani, voi intra în posesia moștenirii mele. Până atunci o să cer din când în când anumite sume neînsemnate, cum este cea de luna trecută.
O să descoperi că onorarea unor asemenea cereri e în interesul tău și al altora, pe care s-ar putea să-i cunoști sau nu. Credeam că prin ultima noastră discuție, cea de la Baton Rouge, te-am făcut să-nțelegi foarte bine asta. În prezent sunt extrem de preocupat de diverse direcții de cercetare și studiu și n-am timp să câștig bani într-o manieră convențională. Dacă sunt silit, o să obțin fondurile de care am nevoie într-un mod amuzant pentru mine. Dacă nu vrei să constați că atenția mi-a fost distrasă în acest mod, îndeplinește-mi cererea cu cea mai mare grabă.
Data viitoare când îți voi scrie, mă voi referi la un subiect ales de mine însumi, nu de tine. Această temă nu va mai fi adusă în discuție. Rămas-bun, frate. Și bonne chance.”
D’Agosta lăsă scrisoarea deoparte. Documentele demonstrau că banii fuseseră trimiși cu promptitudine. În anul următor fusese virată o sumă similară, către o bancă din Londra, de pe Threadneedle Street. Peste încă un an, o altă sumă ajunsese la o bancă din Kent. La cea de a douăzeci și una sa aniversare, Diogenes ieșise la suprafață pentru foarte scurt timp, pretinzându-și moștenirea – optzeci și șapte de milioane de dolari. Două luni mai târziu, fusese consemnată moartea lui, într-un accident de mașină de pe Canterbury High Street. Cadavrul arsese prea tare ca să mai poată fi identificat. Nimeni nu mai reușise să dea vreodată de urma moștenirii.
D’Agosta răsuci în mâini certificatul care atesta decesul fictiv.
„În prezent sunt extrem de preocupat de diverse direcții de cercetare și studiu.” Dar ce studiase de fapt? Era evident că Diogenes nu o spusese, iar fratele său păstra în această privință o tăcere desăvârșită. Sau aproape desăvârșită. Locotenentul își coborî privirea asupra teancului de tăieturi din presă. Erau dintr-o diversitate de ziare și reviste din străinătate. Fiecăreia i se atașase o etichetă cu numele publicației și cu data, iar celor scrise în limbi străine li se alăturase o traducere – Pendergast gândise din nou totul cu un pas înainte.
Articolele respective se refereau mai ales la crime nerezolvate.
O familie întreagă din Lisabona fusese ucisă, moartea fiind provocată de botulism, fără ca în stomacurile victimelor să se fi descoperit vreo urmă a toxinei fatale. Un chimist de la Universitatea Sorbona din Paris fusese descoperit cu arterele radiale de la ambele mâini tăiate și cu trupul exsanguinizat cu grijă. Însă la locul crimei nu exista nici o urmă de sânge. Se descoperise lipsa mai multor dosare ale experimentelor chimistului decedat. Alte tăieturi descriau alte omucideri, mai oribile, în care morții păreau să fi fost victimele unei diversități de torturi și de experimente – cadavrele erau mult prea mutilate ca să poată exista vreo certitudine. Iar alte articole erau pur și simplu necrologuri. Decesele nu păreau să se încadreze în vreo logică sau vreun tipar, iar Pendergast nu lăsase nici un comentariu care să explice ce anume i se păruse interesant.
D’Agosta ridică teancul și îl răsfoi. Erau și articole despre o serie de jafuri. Raportul unei companii farmaceutice, despre furtul unui frigider plin cu medicamente experimentale. O colecție de diamante, dispărută în mod inexplicabil dintr-un seif din Israel. O bucată de chihlimbar cât pumnul, conținând o singură frunză – a unei specii de plante de mult dispărute, o adevărată raritate, furată din apartamentul unui cuplu bogat din Paris. Un coprolit lustruit de Tyrannosaurus Rex, un unicat, datând cu exactitate de la limita dintre cretacic și terțiar.
Reașeză tăieturile din ziare pe masă cu un oftat.
Ochii îi căzură apoi pe un mic pachet de hârtii de la Sandringham, o școală particulară din sudul Angliei unde încercase Diogenes – fără știrea familiei sale – să-și termine ultimul an de liceu. Reușise să fie admis în baza mai multor acte măsluite și a unei perechi de părinți falși, angajați special în acest scop. În ciuda raportului școlar din primul semestru, care îl plasa printre primii la toate obiectele de studiu, fusese exmatriculat peste câteva luni. Judecând după hârtiile respective, școala nu precizase motivul exmatriculării și răspunsese la întrebările lui Pendergast evaziv, ba chiar cu o oarecare nervozitate. Alte hârtii demonstrau că agentul FBI luase în mai multe rânduri legătura cu un anume Brian Cooper – coleg de cameră cu Diogenes la Sandringham, pentru scurtă vreme – numai că băiatul refuzase să-i ofere vreun răspuns.
O ultimă scrisoare de la părinții lui relata că fusese internat într-un sanatoriu, unde era tratat de catatonie acută.
După exmatriculare, Diogenes se făcuse cu desăvârșire nevăzut pentru mai mult de doi ani. Apoi reapăruse, ca să-și solicite moștenirea. Patru luni mai târziu, își înscenase propria moarte la Canterbury.
Pe urmă, doar tăcere.
Nu – nu era întru totul adevărat. Exista un ultim mesaj. D’Agosta se întoarse spre foaia de hârtie din fibre de in, împăturită și așezată departe de celelalte, pe un colț al mesei. În partea de sus se afla un blazon în relief, un ochi fără pleoapă, având dedesubt două luni sub care stătea ghemuit un leu. Iar în mijlocul foii se vedea o dată, scrisă, după cum recunoștea acum D’Agosta, de mâna lui Diogenes, cu cerneală violet: 28 ianuarie.
Gândurile i se întoarseră din nou, inexorabil, la ziua de octombrie în care ținuse pentru prima oară în mână scrisoarea aceea – chiar acolo, în aceeași încăpere, în ajunul plecării în Italia. Pendergast i-o arătase și îi vorbise pe scurt despre planul lui Diogenes de a comite o crimă perfectă.
Dar D’Agosta se întorsese din Italia singur. Iar acum era datoria lui și a nimănui altcuiva, să ducă totul la bun sfârșit în locul partenerului său mort, să împiedice crima care avea să fie probabil săvârșită pe 28 ianuarie.
Peste mai puțin de o săptămână.
Se simți tot mai panicat; mai rămăsese atât de puțin timp. Colegul de cameră de la Sandringham: ei, asta era o pistă. Avea să-i sune pe părinții lui a doua zi, să afle dacă băiatul vorbea. Iar dacă asta nu dădea rezultate, la școală mai fuseseră fără îndoială și alți băieți care-l cunoscuseră pe Diogenes.
Împături hârtia cu grijă și o repuse pe masă. Alături de ea era o singură fotografie, alb-negru, zgâriată și încrețită de trecerea vremii. O ridică și o ținu în lumină. Un bărbat, o femeie și doi băieți, stând în fața unui grilaj de fier forjat, construit cu migală. În planul mediu se vedea o vilă impunătoare. Era o zi călduroasă: băieții purtau pantaloni scurți, iar femeia o rochie de vară. Bărbatul privea fix aparatul de fotografiat, cu o figură de patrician. Femeia era frumoasă, cu păr deschis la culoare și cu un zâmbet misterios. Băieții aveau probabil opt și cinci ani. Cel mai mare stătea drept, cu mâinile la spate, uitându-se cu seriozitate în obiectiv. Părul lui blond-deschis era pieptănat îngrijit, cu cărare, hainele erau călcate. Forma pomeților și trăsăturile acviline aveau ceva care-i spunea lui D’Agosta că se uita la fotografia agentului Pendergast.
Lângă el stătea un băiat mai mic, cu părul castaniu-roșcat, apăsându-și palmele una peste alta, cu degetele îndreptate către cer, ca și cum s-ar fi rugat. Spre deosebire de fratele său mai mare, aspectul lui Diogenes părea oarecum dezordonat. Dar asta n-avea nimic de-a face cu hainele sau cu grija acordată înfățișării sale. Poate ținea de postura membrelor, relaxată, aproape apatică, total nepotrivită cu puritatea poziției palmelor. Sau de buzele întredeschise, prea pline și prea senzuale pentru un copil atât de mic. Ochii păreau identici – fotografia fusese probabil făcută înainte de a se îmbolnăvi.
D’Agosta se simțea totuși atras de ochi. Nu se uitau la aparatul de fotografiat, ci undeva, dincolo de el, ca și cum ar fi privit în gol. Păreau insensibili, aproape morți, nelalocul lor pe fața copilăroasă. D’Agosta începu să simtă o senzație neplăcută în stomac.
Cartea Dansul Morții poate fi achiziționată de la: