Soarele îșî aruncase ultimele raze peste cetatea medievală a Sighișoarei iar lumea deja începuse să se îmbulzească pe străzi. Peste tot, oamenii erau veseli și vorbeau cu atâta blândețe chiar dacă nu se cunoșteau. Se știau de câteva minute și se purtau de parcă ar fi fost prieteni de-o viață. Peste tot se organizau concursuri: domnițe ce trebuiau salvate din turn, cavaleri ce se luptau în turniruri, poeți și cântăreți care încercau să demonstreze tuturor că Muza Dragostei le-a fost alături unora mai mult decât altora.
Muzica răsuna pe străzile orașului și parcă fiecare sunet îi transpunea pe toți într-o lume ce apusese cu mult timp în urmă. Nu conta genul de muzică – vechi sau nou – avea același efect asupra oamenilor: toți păreau că sunt într-o lume fantastică, plină de mister.
Totul părea… perfect. Nici nu-mi închipuisem, că ar fi putut fi atât de frumos. Peste tot erau actori îmbrăcați în costume medievale care jucau piese ce aveau aceeași temă: Dragostea.
Mă plimbam pe străzi iar eu și prietenii mei eram atât de veseli și de fericiți. Dar mie îmi umbrea totuși ceva fericirea aceasta.
Îl admiram pe furiș pe Rareș și uneori îi surprindeam privirea aceea verde iscodindu-mă. Mă gândean: „Oare ce crede el cu adevărat despre mine?” Mi se părea că par atât de puerilă în toate frământările mele adolescentine. Ceva era cert: de mult nu mai eram adolescentă, dar în preajma lui Rareș mă pierdeam cu totul. Mă bâlbâiam și mă purtam atât de stângaci.
Îl priveam și mă gândeam în sinea mea că nici nu bănuie ce simt eu pentru el. Mere încercasem să mă port cumva distant. Străzile Sighișoarei îi dădeau un aer atât de misterios. Zâmbea mereu și glumea cu toți. Din când în când vântul cald de vară îi flutura părul negru bogat care îi ajungea până la umeri și mă gândeam eu, îi mai trebuiau o sabie și o pelerină și ar fi fost un adevărat cavaler medieval. Așa înalt și suplu cum era părea desprins dintr-o poveste cu prinți și prințese. Poate cândva îmi voi face curaj să îi spun ce simt sau măcaar să îi dau de înțeles.
Trăiam pentru momentele în care ajungeam să ne petrecem timpul împreună, atât cât se putea. Îl iubeam într-un fel în care îmi era imposibil să îl descriu: cu o pasiune mistuitoare și în același timp cu răbdare și sacrificiu aproape duse la extrem. Nu aveam nici o șansă și cu toate astea, dragostea mea pentru el creștea în mine și mă consuma.
Dar am încercat să-mi alung aceste gânduri pentru că îmi făceam mai mult rău să mă gândesc la ce ar fi putut fi între noi și am închis ochii oprindu-mă pentr uun moment din mers. Și atunci mi-a venit în minte motivul, pe care îl ținusem ascuns de toți, pentru care dorisem neapărat să vin la Sighișoara.
La un moment dat am văzut cum Rareș se distanțează împreună cu prietena mea Alina, de grup. Mă întrebam ce are să-i spună. Voiam în acel moment să mă desprind de toți, să dispar în noapte, dar unde mă puteam duce având în vedere că tot orașul era plin de lume? Așa am decis să mă las purtată de pași. Știam exact unde aveau să mă ducă: la scara veche din lemn și mai apoi sus pe trepte, la zidul cetății.
Pe străzi, focurile ardeau iar lumea părea atât de veselă!
Parcă trecusem printr-o poartă a timpului și acum eram unde trebuia, adică cu multe sute de ani în urmă. Toți păreau absorbiți de lumea asta plină de culoare și agitație.
Noaptea nu avea nimic înfgicoșător în ea. Rochia lungă parcă mătura străzile acelea pline de istorie și misticism. Cu toate că eram în secolul XXI, rochia mă făcea să mă simt din altă lume.
Mă plimbam pe străzi iar vântul cald de vară îmi flutura părul de parcă mă alinta și îmi spunea „A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut”. Și până să realizez, am ajuns în fața scărilor. De o parte și de alta a treptelor erau puse torțe ce luminau drumul până sus. Am simțit atunci cum un fior rece îmi străbate tot corpul. Erau două forțe în mine: una care mă împiedica să urc și una care mă îndemna să ajung la cetate.
Și ca și când destinul alesese în locul meu, am început să urc încet toate treptele de parcă aș fi fost hipnotizată. Părea că nu era nimeni sus și că scara era pustie de sute de ani. Auzeam muzica de jos din oraș și în afară de asta, singurele lucruri reale care mă însoțeau erau foșnetul rochiei și scârțâitul treptelor în timp ce le urcam.
Cartea Până la sfârșitul timpului poate fi achiziționată de la: