Zilele treceau și mașinăria greoaie a legii își urma între timp cursul inexorabil. Asistenta socială care se ocupa de caz, Rebeca, era tânără, dar avea multă experiență. Nu avea o slujbă de invidiat, trebuia să se ocupe de copii abuzați sau neglijați, care treceau dintr-o instituție în alta, erau adoptați, apoi returnați; copii terorizați sau furioși; copii delincvenți sau atât de traumatizați, că nu mai puteau duce o viață cât de cât normală. Rebeca se lupta cu birocrația, cu indiferența instituțională, cu lipsa mijloacelor, răutatea celorlalți și, mai ales, cu timpul. Cu timpul care nu-i ajungea să studieze cazurile, să viziteze copiii, să-i salveze pe cei mai în primejdie, să-i cazeze temporar, să-i apere și să nu le piardă urma. Aceiași copii treceau periodic pe la ea, cu probleme din ce în ce mai grave. Nimic nu se rezolva, totul se amâna. Rebeca a citit raportul și a hotărât ca după ce iese din spital Sabrina să fie internată într-o casă de copii cu probleme de sănătate. A completat hârtiile, care au trecut dintr-un sertar în altul până au aterizat pe masa judecătorului, care le-a semnat. Soarta Sabrinei era peceduită. Aflând asta, am zburat la Willie la birou, l-am scos dintr-o ședință și l-am năucit cu o perorație în spaniolă, cerându-i să se ducă imediat la judecătorul acela, să-l dea în judecată eventual, pentru că Sabrina precis avea să moară în căminul-spital. Willie a plecat, eu m-am întors acasă și am așteptat rezultatul, tremurând toată.
Seara târziu, bărbatul meu s-a întors îmbătrânit cu zece ani. Niciodată nu-l văzusem așa, nici măcar când o scosese pe Jennifer din motelul în care era pe moarte și o dusese, acoperind-o cu haina lui, la spitalul unde lucra medicul filipinez. Mi-a spus că vorbise cu judecătorul, cu asistenta socială, cu medicii, cu un psihiatru: toți erau de părere că sănătatea fetiței era mult prea fragilă. „Nu putem s-o luăm, Isabel. N-avem putere s-o îngrijim și nici să rezistăm dacă moare. Eu, unul, nu sunt în stare”, a conchis el, lăsându-și capul în mâini.
Suflet de țigancă.
Willie și cu mine am avut o ceartă din cele care fac istorie în viața unui cuplu și merită să poarte un nume – așa cum a fost „războiul araucan” pe care părinții mei l-au purtat timp de patru luni numai că acum, după atâția ani, privind în urmă, îi dau dreptate lui Willie. Dacă am timp, o să povestesc și alte turniruri epice în care ne-am confruntat, însă cred că niciunul nu a fost atât de violent ca acela legat de Sabrina, care a fost un șoc de personalități și culturi. N-am stat să-i ascult argumentele, m-am închis într-o furie surdă împotriva sistemului legal, a judecătorului, a asistentei sociale, a americanilor în general și a lui Willie în special. Am plecat amândoi de acasă: el stătea la birou până noaptea, eu am înhățat o valiză și am plecat la Tabra, care m-a primit fără să pună întrebări.
Ne cunoșteam de câțiva ani, Tabra a fost prima prietenă pe care mi-am făcut-o în California. Într-o zi s-a dus la coafor să se vopsească în culoarea vinetei, asta era culoarea ei pe atunci, iar coafeza i-a spus că în urmă cu o săptămână îi venise o clientă nouă care-i ceruse aceeași culoare, chestie unică în cariera ei profesională. A adăugat că era vorba de o chiliană care scria cărți și i-a spus numele meu. Tabra citise Casa spiritelor și a rugat-o s-o sune când mai vin pe acolo, voia să mă cunoască. Asta s-a întâmplat foarte curând, căci mă plictisisem repede de culoarea aceea, parcă eram o paiață udă. Tabra a venit cu cartea ca să-i scriu o dedicație și a rămas mirată că purtam în urechi niște cercei făcuți de ea. Eram făcute să ne împrietenim, a declarat coafeza.
Femeia care purta fuste lungi țigănești, brațele pline până la cot de brățări de argint și părul vopsit într-o nuanță imposibilă mi-a slujit ca model pentru personajul Tamar din Planul infinit. Am construit-o pe Tamar din Carmen, o prietenă din copilărie a lui Willie, și din Tabra, căreia i-am furat personalitatea și o parte din biografie. Tabra, care a moștenit de la tatăl ei o rectitudine morală impecabilă, nu scapă nici o ocazie să sublinieze că niciodată nu s-a culcat cu Willie, comentariu absolut nenecesar pentru cei care nu mi-au citit cartea. Casa ei, din lemn, fără etaj, înaltă și cu ferestre mari, era un muzeu de obiecte extraordinare aduse din toate colțurile lumii, fiecare cu istoria sa: tărtăcuțe cu care se acoperă penisul în Noua Guinee, măști păroase din Indonezia, sculpturi feroce din Africa, picturi onirice făcute de aborigenii din Australia… Terenul, pe care-l împărțea cu cerbi, urși spălători, vulpi și toate neamurile de păsări din California, consta în treizeci de hectare de natură sălbatică. Era liniște, umezeală, mirosea a lemn – un paradis făcut cu mult efort și talent.
Tabra a crescut în mediul de creștinism fanatic din sudul țării. Biserica lui Christos era singura adevărată. Metodiștii făceau ce le trăsnea, baptiștii erau de blamat pentru că aveau un pian în biserică, catolicii nici nu contau – numai mexicanii erau catolici, și nu era sigur că aveau un suflet – iar despre ceilalți nici nu merita să vorbești, pentru că riturile lor erau satanice, lucru bine știut. Erau interzise alcoolul, dansul și muzica, înotul împreună cu cei de sex opus, cred că și tutunul și cafeaua, dar nu sunt sigură. Tabra a absolvit Abilene Christian College, unde preda tatăl ei, un profesor blând și cu mintea deschisă, îndrăgostit de literatura evreiască și de cea afroamericană, care se descurca cum putea prin cenzura și autoritățile școlii. Știa ce rebelă era fiică-sa, totuși nu se aștepta să fugă cu un iubit la șaptesprezece ani, un student din Samoa, singurul cu piele, păr și ochi negri din așezământul acela de albi. Junele din Samoa era încă subțire și drăguț, cel puțin în ochii Tabrei, plus inteligent, căci era singurul locuitor al insulei care primise bursă.
Cei doi au fugit într-o noapte în alt oraș, unde judecătorul de pace a refuzat să-i căsătorească – era ilegal să unești un alb cu un negru – însă Tabra l-a convins că polinezienii nu sunt negri și, în plus, ea era însărcinată. Scrâșnind din dinți, omul a acceptat. Nu auzise de Samoa, dar biata făptură cu sânge mixt care-i creștea în pântec i s-a părut un argument hotărâtor pentru a pecetlui bizara căsătorie. „Mi-e milă de părinții tăi, fato”, a spus pe post de binecuvântare. În aceeași seară, proaspătul soț și-a scos cureaua și a bătut-o pe Tabra până la sânge: se culcase cu un bărbat înainte de căsătorie. Faptul indiscutabil că acel bărbat fusese chiar el nu-i atenua nicicum calitatea de târfă. A fost prima din nenumăratele bătăi și violuri pe care, conform conducătorilor Bisericii lui Christos, a trebuit să le suporte, pentru că Dumnezeu nu admite divorțul și așa-i trebuia dacă se măritase cu cineva de altă rasă, perversiune pe care Biblia o condamnă.
Au avut un băiețel frumos, Tongi, ceea ce în limba din Samoa înseamnă „plâns”, iar bărbatul și-a dus mica și speriata familie în satul de baștină. Insula tropicală pe care americanii aveau o bază militară și un detașament de misionari a primit-o bine pe Tabra. Era singura albă din clanul bărbatului ei, iar asta îi conferea o situație oarecum privilegiată, fără ca asta să împiedice bătăile zilnice pe care i le administra. Noile sale rude erau vreo douăzeci de matahale oacheșe și dolofane, care-i jeleau la unison aspectul nemâncat și palid. Majoritatea, mai ales socru-său, o tratau drăgăstos și îi ofereau bucățile cele mai bune la masa comună: capete de pește cu ochi, ouă prăjite cu embrionul de pui înăuntru și un desert delicios pe care-l pregăteau mestecând fructele și scuipând terciul într-un castron de lemn unde fermenta la soare. Câteodată femeile apucau să-l ia pe micul Tongi și-l ascundeau ca să-l scape de furia tatălui, dar pe mamă n-aveau cum s-o apere.
Tabra nu s-a putut obișnui cu frica. Bătăile nu urmau nici un fel de reguli, indiferent ce făcea sau nu făcea, de bătaie nu scăpa. În cele din urmă, după o bătaie homerică, omul a ajuns pentru câteva zile la închisoare, răgaz de care misionarii au profitat ca s-o ajute pe Tabra să se întoarcă în Texas. Biserica a repudiat-o, i-a fost imposibil să găsească o slujbă decentă, singurul care a ajutat-o a fost tatăl ei. Divorțul a tranșat lucrurile, timp de cincisprezece ani ea nu și-a mai văzut călăul la față. Dar între timp îi trecuse frica, după niște ani de psihoterapie. Tipul se întorsese între timp în Statele Unite și devenise predicator evanghelic, biciuind fără preget păcătoșii și necredincioșii; n-a mai deranjat-o niciodată.
În anii ’60 Tabra n-a mai suportat rușinea războiului din Vietnam și a plecat cu fiu-său prin diferite țări, unde a trăit predând engleza. La Barcelona a învățat să facă bijuterii, seara se plimba pe Ramblas privind țiganii, de la care a preluat stilul vestimentar. În Mexic s-a angajat la un atelier de orfevrărie și în curând desena și fabrica singură bijuterii. A fost și a rămas singura ei meserie. După eșecul din Vietnam s-a întors în țară, iar perioada hippy a prins-o pe străzile împestrițate din Berkeley vânzând cercei, coliere și brățări de argint, alături de alți artiști săraci lipiți. Pe atunci dormea în mașinuța ei rablagită și folosea instalațiile sanitare ale Universității; talentul a plasat-o însă rapid pe deasupra celorlalți meșteșugari, așa că în curând a lăsat strada, a închiriat un atelier și a angajat primii lucrători. După un an, când ne-am cunoscut, avea de-acum o întreprindere model, situată într-o adevărată peșteră a lui Ali-Baba, ticsită de pietre prețioase și obiecte de artă. Lucrau pentru ea mai bine de o sută de oameni, aproape toți refugiați asiatici. Unii trecuseră prin grozăvii inimaginabile, lucru vizibil în cicatricile lor oribile și privirile lor furișe. Păreau persoane calme și blânde, dar ascundeau pesemne o disperare vulcanică. Doi dintre ei, înnebuniți de gelozie, și-au cumpărat o armă, profitând de ușurința cu care îți poți constitui în țara asta chiar și un arsenal, și au lichidat familiile consoartelor lor. După care și-au zburat creierii. Tabra a asistat la prelungile ceremonii funerare ale angajaților ei, după care a purces la ceremoniile menite a „purifica” atelierul pentru ca fantomele însângerate să nu bântuie sufletele supraviețuitorilor.
Chipul lui Che Guevara, cu bereta neagră pe frunte și mutra lui simpatică, surâdea de pe posterele lipite pe pereții atelierului. Cu ocazia unei călătorii în Cuba împreună cu fiul ei, Tongi, Tabra a vizitat alături de fostul șef al Panterelor Negre monumentul lui Che de la Santa Clara; ducea cu ea cenușa unui prieten pe care-l iubise în taină vreo douăzeci de ani, pe care a împrăștiat-o odată ajunși pe culme. Astfel și-a împlinit visul de a ajunge în acea țară mitica. Ideologia amicei mele se plasează chiar mai la stânga decât cea a lui Fidel Castro.
Cartea Suma zilelor poate fi achiziționată de la: